Nașterea lui Zeus
Cronos (Saturn) nu era sigur că puterea lui avea să dureze de-a pururi. Se gândea înfricoșat că și copiii lui se vor răzvrăti împotriva-i și-l vor osândi, așa cum el își osândise tatăl.
El se temea de copiii săi. Atunci porunci soției sale Rheea să-i aducă copiii când se nășteau și-i înghițea fără milă, unul după altul. Astfel înghiți cinci dintre ei : Hestia, Demeter, Hera, Hades și Poseidon.
Rhea nu voia sa-l piardă și pe ultimul copil. Urmând sfatul părinților săi – Uranus și Geea – ea pleacă departe, pe insula Creta, unde, într-o peșteră adâncă, dădu naștere lui Zeus. Acolo își tainui Rheia pruncul, ferindu-l de cruzimea tatălui său și, în locul lui Zeus, îi dădu lui Cronos să înghită un bolovan înfășurat în scutece. Cronos nu bagă de seamă că soția sa l-a păcălit
Între timp, Zeus creștea în Creta. Nimfele Adrasteia și Ida îl crescură cu dragoste, hrănindu-l cu laptele caprei sacre Amaltheia. Albinele îi aduceau micului Zeus miere culesă din flori de pe înălțimile muntelui Dicte. Iar la întrare peșterii, tinerii curenți izbeau cu săbiile în scuturi ori de câte ori micul Zeus plângea, pentru ca plânsul lui să nu fie auzit de Cronos și astfel să împărtășească și el soarta fraților și a surorilor lui.
Zeus îl răstoarnă pe Cronos de pe tron. Lupta zeilor din Olimp cu titanii
Zeus cel chipeș și puternic crescu mare și voinic. El se răzvrăti împotriva tatălui său și-l sili să readucă la lumină pe copiii înghițiți. Cronos scoase unul cîte unul din pântece pe zeii prunci, frumoși și strălucitori. Ei porniră lupta împotriva lui Cronos și titanilor pentru stăpânirea lumii.
Lupta fu crâncenă. Copiii lui Cronos ocupară culmile înaltului Olimp.
De partea lor trecură și câțiva titani, mai întâi titanul Okeanos și fiica acestuia Stix, cu copiii ei – Avântul, Puterea și Biruința. Lupta pusese în primejdie soarta zeilor din Olimp. Vrăjmașii lor – titanii – erau puternici și de temut. Dar lui Zeus îi veniră în ajutor ciclopii. Aceștia îi fauriră tunetele și fulgerele, pe care Zeus le arunca asupra titanilor.
Lupta intrase în al zecelea an, dar biruința nu înclina nici de o parte, nici de alta. În cele din urmă, Zeus se hotărî să elibereze din adâncurile pământului pe uriașii Hecatonhieri, cei cu câte o sută de brațe, și îi chemă în ajutor. Înfricoșători și uriași ca munții, aceștia ieșiră din străfundurile pământului și se avântară în luptă. Ei rupeau din munți stânci întregi și le aruncau în titani. Cu sutele zburau steiurile în calea titanilor când aceștia ajungeau la poalele Olimpului. Gemea întreg pământul, văzduhul vuia, totul se cutremura. Până și Tartarul se zguduia din pricina acestei lupte. Zeus dezlănțuia unul după altul fulgere orbitoare și tunete asurzitoare. Parjolul cuprinse tot pământul, mările clocoteau, iar fumul și duhoarea se întinseră pretutindeni ca un lințoliu greu.
În cele din urmă, puternicii titani dădură înapoi. Puterile îi părăsiră și fură înfrânți. Olimpienii îi ferecară și-i zvârliră în întunecatul Tartar, să zacă acolo în bezna veacurilor. La porțile de aramă ale Tartarului, cu neputință de sfărâmat se aseară de strajă Hecatonheirii, cei cu câte o sută de brațe, veghind ca nu cumva titanii să scape din împărăția întunericului veșnic. Domnia titanilor asupra lumii luă sfârșit.
Lupta lui Zeus cu Tifon
Dar lupta tot nu se isprăvi. Geea se mânie pe Zeus din Olimp pentru că se purtase așa de aspru cu fiii săi, titanii. Ea se căsători cu întunecatul Tartar și dădu naștere unui monstru înfricoșător, cu o sută de capete, așa ieși Tifon. Uluitor de mare, cu o sută de capete de balaur, așa a ieșit Tifon din pântecele Geei.
Cu urletu-i sălbatic cutremură văzduhul. Hămăit de câine, glas de om, muget de taur înfuriat, răcnet de leu – toate erau unite în urletul acela. Limbi de foc se învârtejeau în jurul lui Tifon, iar pământul se clătina sub greutatea pașilor lui. Zeii se cutremurară de groază. Dar Zeus, stăpânul tunetelor, se năpusti vitejește asupra lui și lupta se încinse.
Trăsnetele prinseră din nou a scânteia în mâinile lui Zeus, iar tunetele spintecară văzduhul. Pământul și bolta cerească se zguduiră până în temelii. Pământul deveni iarăși o mare de flăcări așa precum fusese în timpul luptei cu titanii. Când Tifon se apropia de țărmuri, marile clocoteau. Sute de săgeți – fulgere de foc – aruncate de Zeus, zburau în toate părțile : părea că focul lor va aprinde văzduhul, că până și norii cei întunecați și aducător de furtuni vor fi mistuiți.
Zeus prefăcu în cenușă cele o sută de capete ale lui Tifon, care se rostogoli la pământ : leșul lui dogorea atât de tare, încât totul se topea în jur. Zeus îl ridică și-l zvârli în bezna Tartarului care-i dăduse viață. Dar și de acolo Tifon mai amenință pe zei și tot ce e viu. El dezlănțuie furtuni și face să erupă vulcanii.
Împreună cu Ehidna, cea jumătate femeie și jumătate șarpe, el aduse pe lume pe Orthos, dulăul fioros cu două capete, apoi pe Cerber – câinele Iadului, pe hidra din Lerna și pe Chimera.
Deseori Tifon cutremură pământul.
Zeii din Olimp își biruiră vrăjmașii. Nimeni nu mai cuteza să le înfrunte puterea. Acum puteau să stăpânească în pace lumea întreagă. Cel mai puternic dintre ei, Zeus, stăpânul tunetelor, luă în stăpânire cerul, Poseidon – marea, iar Hades – subpământeana împărăție a sufletelor celor morți.
Pământul ramase însă mai departe în stăpânirea comună a tuturor. Cu toate că fiii lui Cronos, își împărțiră stăpânirea lumii, peste ei ramase să domnească mai departe Zeus, stăpânul cerului : el este cârmuitorul oamenilor și al zeilor, el orânduiește totul pe lume.
N. A. Kun, 1914
Dacă vrei să fii la curent cu ce noutăți de maidemult apar pe aici, îți recomand să te abonezi .
