Iată şi o povestire din jud. Muscel în care se arată chipul cum Spiriduşul nenoroceşte pe cel ce mai întâiu l-a slujit :
Spiriduşul, nepoate, e clocit de Saşii din Braşov. El nu e decât Dracul alicit, făcut mic, mic de tot, cât bobul de porumb şi ţinut într’o sticlă. Omul care-o purtă la el, Ia brâu, zi şi noapte, sticluţa aceea şi o hărăni pe Spiriduş, aşâ cum nu oricine ştie să-l hărănească, omul acela se îmbogăţeşte: banii i se înmulţesc în pungă, vitele-i sporesc văzând cu ochii, pomostul i se măreşte: iar când se duce la târg, cumpără ieftin şi vinde scump. Ba de multe ori, banii ce-i dă pe un lucru cumpărat, i se întorc îndărăt în pungă, fără să vadă vânzătorul.
Da nu la oricine face isprăvi d’astea Spiriduşul până la sfârşitul vieţei. Slujeşte el, nu-i vorbă pe unii, în tot vacul, şi-i învaţă la rele ca să-i agonisească iadului: da p’alţii îi slujeşte până la un loc şi…. tocmai când i-e omului lumea mai dragă, îl dă în capcană.
Şi…. să vedeţi ce a păţit cu Spiriduşul un biet călugăr de prin părţile Apusului. Călugărul acela avea darul de spovediâ lumea şi-o ierta de păcate.
Odată, vine la el un păcătos, care toată vieaţa se slujise de Spiriduş. Doriâ omul să se lapede de Spiriduş şi să se pocăiască; iar sticluţa cu pricina o lasă la fereastra bisericii, în dreptul unei străni din apropierea aceleia în care sta călugărul. Spune păcătosul şi spune tot ce-a făcut şi arată şi Spiriduşul. Apoi, călugărul îi citeşte o slujbă, îi dă sute de mătănii, două sărindare şi un canon mai mare, şi-i spune să plece că e deslegat de păcat.
Atunci, omul plecă închinându-se şi se duce tun, tot fiindu-i teamă că s’o mai luă sticluţa după el. Şi dus a fost.
Aşa. Acu, călugărul spovediâ înainte pe oameni, da nu-şi mai lua ochii dela sticlă. Dacă a văzut aşa, Spiriduşul, când veniâ vr’un păcătos, nu se lăsa mai pe jos şi săriâ şi el cu gura din sticlă:
— Părinte, părinte! Femeia asta, —ori omul,—nu spune toate păcatele. Ia vezi nu ascunde păcatul cutare? N’o lăsă nici sfinţia-ta! Deveghiază-i-l!
— Aşa?
— Aşa.
— Bine dar. Şi după ce se spovedeşte femeea, călugărul o întreabă:
— Ai spus, tată, toate păcatele?
— Le-am spus.
— Minţi fiică; nu ţi-e ruşine? Ai ascuns păcatul cutare?
Femeea începea să tremure şi spunea:
— Iartă-mă, părinte ! Am greşit; da, aşa e.
Atunci femeia deveghiată, —ori omul, — pleca dela biserică şi spunea pe la prietini că în cutare loc este un călugăr sfânt care cunoaşte păcatele lumii. Şi vorba se întinde. Se duce şi altul să e spovedească şi tot ca femeea păţeşte, şi altul tot aşa, şi lăţesc şi ăştia vorba. Spiriduşul, vezi dumneata, îşi făcea meşteşugul şi spunea călugărului orice, că nu e nici o faptă să n’o ştie Spiriduşul; iar stăpânul său se umpluse de bani, cari-i veniau din toate părţile.
Şi vestea despre călugărul cel sfânt, s’a dus departe până a aflat şi împăratul ţării aceleia. S’a dus şi el să-şi spuie păcatele, că, cine n’are? Dar a ascuns unul, să vază minunea. Spiriduşul însă îşi făcu şi aici meşteşugul.
— De ce ai oprit păcatul cutare, împărate?—zice călugărul, răstindu-se. Nu ţi-e ruşine?
— Am uitat, – zice măria sa; dar e adevărat că l-am făcut.
Şi după ce-şi iea pocania , vine şi împărăteasa să se spovedească, şi tot aşâ păţeşte. Pe urmă vine şi fata împăratului, —că avea măria sa o mândreţe de fată, s’o bei într’un pahar cu apă.
Acu, uitasem să spuiu : împăratul şi împărăteasa, când ieşiră afară, spuseră fetei:
— Tată, tată, da sfânt e călugărul ăsta!
Da când intră fata, ce să vedeţi dumneavoastă ? Spiriduşul rupse tichia ’n două : puse jumătate în capul călugărului şi jumătate într’al fetei împăratului. Şi atunci călugărul, după sfatul Spiriduşului, păcătui cu fata, — să iertaţi dumneavoastră.
Aşâ…. şi s’au dus toţi acasă, fără să bănuească ceva părinţii fetei.
Da trece azi, trece mâini şi încă două luni de zile. Iată că începe pântecele fetei să crească. Când fu după a patra lună, împăratul intră la mare grijă:
— Ce-ai făcut tată? Cu cine ai greşit? Că sucită, că ’nvârtită, până rupse şi spuse:
— Cu sfântul ăla al vostru.
— Aşâ? Chiu şi vai pe împărat, foc mare pe împărăteasă. Trimiseră să aducă pe călugăr.
Ala, când veni trimisul împăratului, spovediâ înainte. Cum auzi de poruncă, se uită la sticlă:
— Ce facem acum, Spiriduşule? Că uite sunt chemat să dau samă.
— N’ai grijă părinte. Te-oiu face eu să nu fii în rândul oamenilor, şi aşâ o să rămâie fata mincinoasă.
— Cum ?
— Ai să vezi. la pipăie-te. Vezi, ai cevâ?
Când se pipăie călugărul şi se dibue bine, erâ la trup chiar aşâ cum îi spusese Spiriduşul.
— Aşe e; n’am nimic.
Şi fără grijă, se duce la împăratul. Acolo măria sa, gata să-l iea prin pene.
— Nu, măria ta, strigă călugărul: nu sunt vinovat. Să am iertare, dar fata măriei tale minte.
— Aşa? Cu ce dovedeşti?
Eu, măria ta, nu sunt în rândul oamenilor!
Când aude aşa împăratul, pune doftorii să-l cerceteze, dar ce să vază ăia? Nici vorbă să mai fie călugărul cum eră în faţa Spiriduşului, când a plecat din biserică. Ruşine mare pe bietul călugăr, măi nepoate!
— Aşa? răcneşte împăratul. Mai umbli şi cu minciuni ? Şi porunceşte la slujitori:
— Luaţi-l, măi, luaţi-l repede şi-l duceţi la spânzurătoare.
Călugărul atunci se uită la Spiriduş, că-l luase în brâu.
— Ce facem acum Spiriduşule? Pe unde să scot cămaşa?
— Numai p’atât te sperii ? N’ai grijă, părinţele, că te scap eu.
— Cum?
— Mă pun eu piuă sub picioarele sfiinţiei-tale şi te ţiu sus, ca să nu te strângă laţul de gât. Oiu sta aşa, acolo până s’o depărta lumea şi apoi ţi-oiu da drumul şi o să fii bun teafăr.
— Aşa?
— Aşa.
Şi-l luară pe călugăr, îl umflară pe sus şi-l duseră la ştreang. Lumea după el, ciopor, să vază pe călugăr în spânzurătoare. Aşa. Şi-i puseră laţul. Spiriduşul atunci se ţinu de vorbă şi se puse piuă sub picioarele călugărului. Da şezu numai până plecă lumea. Atunci Spiriduşul ce socotiţi că face? Lasă pe călugăr în ştreang şi se depărtează.
— Ce faci Spiriduşule?—zise călugărul, începând să gâfâie.
— Nimic.
— Păi bine, cum ne a fost vorba ? Tocmai acum mă laşi ?
— Te las părinte, că… ia uită-te colo pe câmpie.
— Mă uit, dar spune iute, ca-mi iese sufletul.
— Ei, vezi ceva?
— Văz.
— Ce vezi ?
— Douăzeci de care încărcate cu opinci şi toate sunt sparte.
— E! părinte! Vezi? Află că eu sunt Dracul, şi toate opincile alea le-am spart eu, până să te văd pe tine în spânzurătoare. Acu ? Rămâi, părinte, sănătos şi stai aci unde stai, că bine stai!
Şi Diavolul se depărtă, iar călugărul, săracul, dete ochii peste cap. Şi de atunci, ci-că, ăi cari spovedesc pe oameni, în bisericilede-acolo, au un zid despărţitor între ei şi păcătoşi.
Şi tot de-atunci a rămas vorba: „şi-a spart Dracul opincile”, atunci când cel care face rele e dat în capcană”
Ion Creangă VII, p. 198 – 201
Dacă vrei să fii la curent cu ce noutăți de maidemult apar pe aici, îți recomand să te abonezi .
