Connect with us

Hi, what are you looking for?

Rețete vechi

Puicana nineacăi

Eugène Rémy Maes, Flirt, 1900

L-am găsit pe prietenul meu Costache într-o cu totul excepțională bună dispoziție. În deplină uniformă de bucătar, cântarea în laborator o frumusețe de puicană, jumulită, pîrpîlită cinătuită, în sfârșit numai bună de pus la foc.

– De când ai început tu să lucrezi cu cantarul? îl întreb mirat.
– La mâncarea pe care o gătesc acum, nu se poate altfel. Or fi ei pe lumea asta bucătari încercați care, care după o îndelungată experiență, să se poată lipsi de acest aparat, eu, însă, trebuie să recunosc, n-am ajuns încă la această perfecție. E o chestiune de precizie, de riguroasă precizie. Trebuie să socotești la copt între douăzeci și douăzeci și ceva de minute, pentru fiecare jumătate de kilogram de pasăre, altfel e bucluc. Așa că, fără ceasornic și cântar, cam greu să-ți iasă bine această apalpisită mâncare.
– Și ce mâncare e asta, Costache?
– Ai să te lămurești îndată. E o mâncare de zile mari. E gustoasă și cam scumpă. Dar fie, că face, e fără pereche.

Zicând acestea, prietenul meu Costache îmi făcu semn să iau loc pe singurul scaun aflător în bucătărie (voiam să zic laborator, dar m-a luat tocul pe dinainte), în timp ce el s-a așezat pe-un scăunel scund de lemn nevopsit, cu trei picioare. A deschis apoi caietul căpătat de la nineaca și, scoțând din el o foaie liberă, mă întrebă fluturând foaia :
– Știi tu, băiete ce-i asta?
– Te pomenești c-o fi rețeta.
– Rețeta ca rețeta, îmi răspunde prietenul meu Costache, plin de voioșie, dar e tratatul de pace cu nineaca.
– Cum așa?
– Se plângea bătrâna că o cam supără „mailul” (așa-i zicem noi, moldovenii, ficatului). Cred că nu avea nici pe dracul, dar lacomă cum o știam, am înțeles repede că nu era vorba decât de o mică indigestie. I-am luat totuși de la „Plafar” niște flori de anghinar și i-am recomandat trei cești de infuzie pe zi. I-a trecut pe loc supărarea și a rămas convinsă că asta a pus-o pe picioare și spunea la toți : numai cu ceaiul lui Costache m-am tămăduit.

Simțindu-se bine, m-a poftit la ea. M-am înfățișat mai de timpuriu și i-am preparat cu mâna mea niște macaroane cum știu eu și o cremă de zahăr ars. Ce să-ți spun? Atâta s-a bucurat bătrânica încât, așa afurisută cum e, mi-a dat una din cele mai frumoase puicane îngrășate de ea și hârtia asta, spunându-mi :
– Acu, văd și eu Costache, că ești bucătar. Ia și hârtia asta în care vei afla cum să gătești puicana. Poate că tu vei găti-o mai bine ca cea pe care ai mâncat-o la mine dăunăzi, în orice caz, nu strică să ai rețeta.

Terminându-și logosul, prienul meu Costache intră în acțiune. După cum am spus, toaleta puicanei era făcută. Costache a început operația, tocând pe fundul de lemn mai întâi pătrunjel, pe urmă măruntaiele puicanei, după care a frecat pielea orătăniei cu zeamă de lămâie.
– Asta-i menține carnea albă, mi-a spus.

A scos apoi Costache de la ghețar o bucată de unt proaspăt, cam cât un „turkestan” de mărime potrivită, a amestecat tocătura cu untul, a umplut cu ea burta păsării și a cusut-o cu ață albă. Ajuns aici, a așezat în fundul unei tăvi mari bucățele de lemn, cruciș, improvizând astfel un grătar miniatură pe care a așezat pasărea, după ce puse o bucată bună de unt și-n tavă.
– Pasărea nu trebuie să atingă fundul tăvii și nici să înoate în sos, îmi declară Costache. Amănunt important, conchis el cu gravitate.

A iuțit apoi Costache focul, a băgat puica în cuptor și, din momentul a început să prindă culoare, a tot stropi-o, puțin câte puțin, cu smântână proaspătă, până s-a rumenit bine. Untul scurs din puicană, și care s-a amestecat cu smântână, l-a scurs într-un castronaș, cald, turnând peste sos zeama de la o lămâie și așezând la urmă puicana pe-o farfurie, se înțelege, tot caldă. Cuvântul „inefabil” nu poate decât o vagă idee despre savoarea acestei mâncări. Prietenul meu Costache jubila.
– Cu ce vin s-ar putea onora, mă întreabă el copleșit de propria-i operă, această minune? „Babeasca” de Nicorești sau o „Fetească neagră” de Cotnari? Am de amândouă.

Întâmplarea a făcut să am în buzunar răspunsul gata. Zic :

Sfrijită ca o sfântă Vineri,
Mi-a spus o babă : la români,
"Băbeasca" place mult la tineri
Pe când "Feteasca", la bătrâni.

– Așadar „Fetească”, bătrâne!
– Așa te vreau, tinere!

Gastronomice, Al. O. Teodoreanu, 1973

Dacă ți-a plăcut, îți recomand să te abonezi, ca să nu pierzi și alte rețete

Click to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


Recente

Newsletter

Despre Autor

Vitalie Bichir

Mă numesc Vitalie Bichir și sunt actor, dar asta n-are nici o legătură cu ce fac eu aici.
Adun texte scrise maidemult, care pentru unii, poate, sunt niște vechituri fără valoare, dar mie-mi plac și culmea, unele mă și distrează.
Adică vreau să fac / un fel de Bric-à-brac (uite că mi-a ieșit și-o rimă) , ceea ce însemnează din franțuzește: „Magazin de vechituri; vechituri, lucruri fără valoare, uzate și demodate” spune Dex-ul. Bric-à-brac-a-la-bichir.

 

Articole asemanatoare

Strigoi

Vizualizari: 3.879 Strigoiul se naşte ca orişice copil; el însă se cunoaşte căci are pe cap o chitic, tichie, căiţă, perdeă , sau pe...

Leacuri vechi

Profesorul Marcel Labbe a botezat cu un nume medical de fagomani pe cei oameni mâncăcioși, cari cred că trăiesc pe lume numai pentru a...

Placeri vechi

Vizualizari: 2.444 Curtezane celebre  (urmare) Amorul fizic, mai mult sau mai puțin „romantic”, dar rezultat din același instinct de reproducere, a avut o zeiță...

Placeri vechi

Vizualizari: 1.845 Curtezane celebre  (urmare) În primii ani ai Romei, în epoca regilor, o curtezană cu numele de Flora își câștigă celebritatea în același...