Din cele întâi zile s’a stabilit mare prietenie între Creangă și Eminescu, sau mai drept Eminescu a fost cuprins deodată de o mare dragoste pentru Creangă.
Eminescu avea o cultură cu totul de carte. Cu toate aceste, dacă limbagiul și ideile erau străine, rămăsese însă la dânsul un fond aproape inconștient de aspirații și de năzuinți naționale. Creangă a trebuit prin urmare să-l captiveze imediat, căci el reprezenta pentru Eminescu tipul românului simplu, natural, nefalșificat de ideile și cultura modernă.
Eminescu ca să poatà găsi un tip de român vechiu, își plimbase eroul, Sărmanul Dionis, prin veacul lui Alexandru cel Bun, și ca să poată avea înaintea lui case vechi cu cerdacuri largi si cu obiceiuri bătrîne, trebuia să le inventeze. Creangă cu tipul său de țaran îmbrăcat în haine nemțești și cu toate expresiile archaice care-i presărau vorbirea – repet – îi realiza visul lui Eminescu.
Legatura se stabili astfel, încât pe urmă mai nimeni nu mai văzu pe Eminescu fără Creangă și pe Creangă fără Eminescu, amândoi veneau la Junimea, amândoi ieșiau dela Junimea.
Noi ceștilalți ne duceam după Junimea câte odată, pe la cafenelele cele mai cu vază ale Iașului. Eminescu ne-a urmat uneori, însă nu cu mare placere. Îndată ce cunoscu pe Creangă, el se izola cu totul de noi, dându-se în societatea lui numai.
Ce faceau ei? Unde se duceau? Ce vorbeau oare, zile, nopti intregi?
Ce făceau și unde se duceau, știu. Plecau amândoi și se înfundatau pe la vre-o crâșmă de prin Tătărași, Păcurari sau Nicolina, adică prin părțile exterioare ale orașului. Acolo nu se puneau pe baut, cum se pretindea, sau cum se crede, – căci mulți cred că aceasta ar fi ruinat sănătatea și a lui Eminescu și a lui Creangă, nu; ei se puneau să trăiască o viață care le plăcea lor, viață simplă și primitivă. Era o plăcere pentru ei ca să se așeze într’o odae din fundul unei crâșme, pe lăviți de lemn, cu brațele rezemate de o masă murdară, serviți de un băiețel naiv.
Ce făceau ei ? Drept masă sau dejun, cereau să le frigă o bucată de pastramă, mai mâncau cârnați cu usturoiu – vai de lume cum era preparați, – ordonau ca să li se aducă o cană de vin, de calitatea cum s’ar fi întâmplat, și după ce mâncau pastrama, apoi, înaintea unui pahar de vin, stăteau toată noaptea dacă crâșmarul le da voe. Când crâșmarul vroia să închidă, ei plecau în altă parte a orașului, unde știau că localul stă deschis până în ziuă, și vorbiau, vorbiau, vorbiau, vorbiau, dar și beau.
Ce vorbiau între ei? Nu știu. Eminescu și Creangă rar primeau câte un al treilea în intimitatea lor, dar îm închipui ce trebuiau să vorbească. Creangă istorisind povești din bătrâni și dela țară; Eminescu făcând teorii metafisice și croind visuri cum ar trebui să fie poporul Român. Se înțelegeau, cum se zice, ca gâsca cu rața, îi uneau aceleași aspirații.
Câte odată întrebam pe Eminescu:
– Ce vorbești tu tot timpul cu Creangă?
El zambia, și cu acea privire vagă și rătăcită, care-i era caracteristică, răspundea în mod evasiv:
– Vorbim și noi ce ne trece prin minte ! …
Și atâta tot.
Câte odată Creangă și Eminescu dispăreau câte trei-patru zile; nu se știa ce au devenit. În timpul acesta ei eșiau din oraș pe jos, cutreerau Galata cu târgușorul, treceau în spre bariera Păcurarilor, făceau înconjurul pe la Copou și Aroneanu, dormiau pe o laviță la vreun han sau la vreo crâșmă, mâncau ce găsiau, și erau fericiți.
Când se întorceau, erau de nerecunoscut: hainele neingrijite, figurile obosite de veghiere, de trudă și puțind de băutură, însă foarte încântați de asemenea escursiuni gata sa le reînnoiască a doua zi.
Câte odată noi îi îndemnam să meargă pe la crâșmele noastre boierești; mai totdeauna refuzau.
– Nu, nu mergem, preferăm să ne ducem la chir Costathe crâșmarul, de la Nicolina. Să vezi ce pastramă minunată are! Cer, adaugă Creangă , să-mi aducă pe un hârb de strachină vreo trei cărbuni și-mi pun eu singur pastrama pe dânșii de se frige. Apoi este băetul Ghiță, care e un drac și jumătate! Vinu-i cam turbure și cam acrișor, dar bun. Și stăm de vorbă până în ziuă . Nu-i așa Eminescule?
Eminescu, cu figura plină de mulțumire, zâmbea.
Apoi amândoi plecau ca oamenii cei mai fericiti din lume.
,,Amintiri de la Junimea din Iași,, de George Panu, 1906
Dacă vrei să fii la curent cu ce noutăți de maidemult apar pe aici, îți recomand să te abonezi .
