GALBENUL : Zamfira s-a născut sub șatră, pe malul Oltului, unde își întinseseră lingurarii corturile pentru ca să petreacă vara. Tatăl său era jude și maică-sa trăgea cu boghii sau c[…]n oglindă și în talgere cu apă prin curțile boierești, pentru că era vestită de măiastră și le spunea la toți norocul ca și când ar fi citit pe carte. Știi, scumpa mea, că țigancele sunt foarte dibace în tot soiul de vrăjitorii și de descântece de deochi, de șarpe, de dragoste ș.c.l. Aceste taine au fost introduse în țările aceste odată cu venirea țiganilor și, după părerea mea, ele nu sunt altă decât niște slabe și proaste rămășițe ale acelei științe oculte, care era atât de dezvoltată la vechii egipteni.
Toată copilăria sa Zamfira o petrecuse în călătorii dintr-un ținut într-altul, oprindu-se cu șatrele vara în apropierea târgurilor și iarna în fundul codrilor, sub bordeie de pământ. Acea vreme fu pentru dânsa o vreme fericită, că îndată cum răsărea soarele, ea alerga pe câmpi cu ceilalți copii, alungând fluturi din floare în floare, se rătăcea prin lunci după cules mure, după cuiburi de păsări, sau culegea lemne verzi de făcut fuse și linguri la strung.
Duminicile se ducea la horele din sat, se da în scrânciob, privea cum juca ursul după sunetul daerelei, și seara, când se întorcea la șatră, se aduna grămadă cu ceilalți copii pe lângă foc, asculta povești de la moșnegi și adormea voioasă în cântecele fluierelor.
Nu avea nici o grijă!… puțin îi păsa că de-abia o acoperea o cămeșuică ruptă, căci dacă-i era cald, ea se scălda în Olt, și de-i era frig, ea juca tananaua, cântând din gură: O para, dă-mi o para,Ca să-ți joc o tanana.
Nici nu știa ce sunt papucii; ea călca cu picioarele goale pe iarbă verde, și când era ostenită, tatăl său o punea într-o desagă aninată de spinarea unui cal. Fericit trai a fost acela pentru Zamfira, dar n-a ținut mult, din păcate.
Într-o zi (abia era atunci Zamfira de șapte ani), un dorobanț veni la tatăl ei și îi porunci să-l urmeze cu țiganii la ocârmuire. Îi duse pe toți la Craiova, unde cu adevărat îi aștepta o mare nenorocire. Stăpânul lor sărăcise și, fiindcă era silit să plătească niște datorii ce avea, el se hotărâse a-și vinde robii prin mezat.
Când sosi ziua mezatului, piața ocârmuirii înfățișa un tablou vrednic de cele mai crunte vremi ale barbariei. Ea era ticsită de țigani lungiți la pământ cu țigancele și cu copiii lor, plângând împreună și căinându-se ca niște adevărați osândiți la moarte. O mulțime de boieri și de negustori umblau printre dânșii, călcându-i în picioare și arătându-i cu degetul ca pe niște vite. Unul zicea:
– Aista face zece galbeni. Altul răspundea: – Eu n-aș da nici un căuș de făină pe el. Altul iar striga: – Vere, vere, nu te încurca în negustorii de țigani, că-s mai bune cele de boi. Din toate părțile auzeai vaiete amestecate cu râsuri, lovituri de bici, țipete, ocări și blestemuri.
Telalul, în sfârșit, ieși din cancelarie în mijlocul ogrăzii și răcni în gura mare:
– Cinci galbeni sălașul!… Cine dă mai mult?
– Șase, răspunse un boier.
– Șase și trei parale, zise râzând un casap bogat.
– Șase și opt parale, adăugă altul.
– Șapte galbeni, răcni iar cel dintâi.
În vremea asta, un boier cu șlic și cu ciubote roșii se apropiase de Zamfira, o apucase de mână și o întorcea când în dreapta, când în stânga, măsurând-o cu ochii din cap pân-în picioare. După aceasta îi porunci să umble puțin, pentru ca să vadă de nu-i oloagă; îi cercetă dinții și se duse degrabă spre telal zicându-i:
– Dau zece galbeni pe fata judelui. Telalul strigă îndată:
– Zece galbeni fata judelui!… Cine dă mai mult? Una, două, trei, hareci! Să-ți fie de bine, cucoane.
Boierul plăti banii și se întoarse la Zamfira ca să o ia. Tatăl ei însă și maică-sa, care auziseră târguirea, se oțărâră ca și când le-ar fi trecut un șarpe rece prin sân și se aruncară la picioarele boierului, sărutându-i poalele anteriului și rugându-l cu desperare ca să nu-i despartă de copila lor. – Nu te îndura de noi, măria ta – ziceau sărmanii – că n-avem alt copil și suntem bătrâni; nu ne lua pe Zamfira, pentru numele lui Dumnezeu Sfântul! că ne rupi inima. Vai de noi și de noi!… Fie-ți milă, cucoane, că d-ta ești boier mare și ți-a da Maica Precista toate bunătățile lumii. Să-ți trăiască cucoana și copilașii, ca să-i vezi mari ca niște împărați… Cumpără-ne și pe noi, ca să fim la un loc cu Zamfira, și ți-om fi robi la ce ne-i porunci… Zamfiro, draga tatei și a mamei, sărută și tu poalele măriei sale, ca să se îndure de tatăl tău și de mă-ta, că măria sa-i boier mare și-i va da Sfântul Hristos orice-a dori. Vai de noi! păcătoșii de noi!… Of! lasă-ne pe Zamfira! Și plângeau nenorociții de ar fi înduplecat o inimă de tătar, și se încolăceau de picioarele boierului, și se trăgeau cu mâinile de păr, și strângeau pe copila lor în brațe, ca și când ar fi vroit să o facă una cu trupul lor. Boierul însă îi împinse cu piciorul ca pe niște câini, lovindu-i cu călcâiul peste cap, și strigă mânios:
– Duceți-vă la dracu, cioare bălțate, că vă pun acuși să vă măsoare cu biciul. Și zicând aceste el smuci pe Zamfira dintre dânșii ca pe o buruiană din pământ.
Țiganul se sculă de jos plin de sânge și se puse pieptiș dinaintea boierului nemilostiv: – Dă-mi copila – striga el cu glas desperat – dă-mi copila, că mă simt într-un ceas rău; dă-mi pe Zamfira, păgânule, că-s turbat, îmi pierd mințile, dă-mi… Nu apucă însă să sfârșească și boierul îl izbi cu palma peste ochi. Atunci nenorocitul jude nebuni de tot… Într-o clipală el se aruncă asupra boierului de-l amestecă cu țărâna și, luând în brațe pe Zamfira, o sărută de trei ori și o ridică în sus cu gând ca să-i sfărâme capul de o piatră: – Mai bine te-or lua moartă decât vie!… răcnea sărmanul părinte în durerea sa.
Câțiva dorobanți ce se găseau aproape îi smuciră copila din mâini, iar pe dânsul îl legară cu picioarele la falangă și începură a-l zdrobi cu bicele. În vremea asta stăpânul Zamfirei se sculă din colb șchiopătând și, apucând-o de păr, o trase cu de-a sila de pe piața ocârmuirii, care răsuna de vaietele tatălui său și de bocetele maicăi sale. Așa biata fetiță fu despărțită pentru totdeauna de dragostea și dezmierdările părinților săi!…
Oi trece cu tăcerea asupra vremilor celor dintâi ale petrecerii sale în casa noului stăpân. Toată acea epocă e plină de dureri sufletești, de lacrimi, de zadarnice jeliri și mai ales de necazuri mici, de pedepse fără vină mai crude și mai înfricoșate decât o mare nenorocire. Opt ani de zile ținu acea chinuire necurmată!… opt ani biata copilă fu supusă la lucrurile cele mai ostenitoare. Zi și noapte ea trebuia să fie pe picioare gata a urma tot soiul de porunci. Iarna, vara, pe ploaie, pe ninsoare, era osândită la spălat în casă, la ceruit scândurile, la văruit pereții ș.c.l. și pentru cea mai mică greșeală, pentru un pahar stricat, pentru o împunsătură greșită la gherghef, ocări, blestemuri, bătăi, toate năpădeau asupra ei din partea jupânesei Saftei.
Această rea femeie era tipul acelor slujnice obraznice, cărora slăbiciunea și bunătatea stăpânilor le încredințează oarecare putere pentru privegherea casei; ea părea să fi fost destul de frumoasă în vremea ei și se înțelege prea lesne cum a ajuns treptat din fată-n casă a fi jupâneasă în casă și în sfârșit stăpâna casei și a boierului, căci acesta era holtei. Jupâneasa Safta avea acum vreo patruzeci de ani, era naltă, uscată, galbenă de venin și sluțită mai mult de răutatea ce fierbea într-însa, căci nimic nu preface atât obrazul unei femei ca răutatea inimii. Ea simțea foarte bine că și-au trăit traiul și și-a mâncat malaiul, după cum zice vorba, și de ciudă își răzbuna asupra Zamfirei, pentru că Zamfira acum era de cincisprezece ani, era tânără, era frumoasă, vestită de frumoasă, încât toți din târg se minunau de ea. Iar mai cu seamă boierul, de o bucată de vreme, o găsea foarte pe plac și, fără nici o rușine, îi zicea vorbe și îi făcea propuneri mârșave, pe care Zamfira nu le putea înțelege. De câte ori se întâlnea cu dânsa, el o săruta, o dezmierda și dacă ea vroia să fugă, o amenința cu bătaia. De acolo prepusuri din partea jupânesei Saftei, gelozii și în urmare iar pedepse pentru biata fată. Aceste scene triste se reînnoiau pe toată ziua; dar, în sfârșit, Dumnezeu se milostivi de dânsa.
Într-o seară, după ce adormiră toți în casă, Zamfira se coborî în grădină. Era o lună plină și voioasă, ce-i aduse aminte de copilăria sa. Ea se puse pe gânduri și începu a plânge, când deodată auzi după zăplaz un glas străin ce o chema pe nume și zări dincolo de grădină un țigan tânăr ca de vro douăzeci de ani.
– Zamfiro, Zamfiro – zicea țiganul – nu mă cunoști? Uită-te la mine: eu sunt Nedelcu. Adă-ți aminte când ne jucam împreună pe malul Oltului, lângă șatre, și când alergam prin codru după cuiburi de păsări.
– Nedelcu! Tu ești, Nedelcu?… Nu putu rosti mai mult biata fată, căci o apucă un plâns de jale și de bucurie ce o înădușea.
– Eu însumi, Zamfiro dragă, m-am pornit înadins de la șatre ca să te găsesc și de-abia după trei luni am putut afla că ești aici.
– Sai degrabă zăplazul, Nedelcule, și vină lângă mine.
Într-un minut amândoi fură în brațele unul altuia.
– Ce face tatăl meu și maică-mea? întrebă ea.
– Trăiesc, sărmanii, și te jelesc!
– Unde se află acum?
Nedelcu c[…]mprejur și, coborând glasul, răspunse:
– Ei sunt fugiți la Moldova și te așteaptă la hotar dincolo; dacă vrei să-i mai vezi până ce mai sunt cu zile, hai cu mine, Zamfiro.
La aceste cuvinte neașteptate Zamfira era să nebunească de multă bucurie; ea se lipi de pieptul lui Nedelcu și zise: – Dumnezeu să-ți dea înzecit tot binele ce mi-l faci tu acum, Nedelcu!…
Haideți, să scăp odată de această casă, unde mi-am ros inima în dureri și în deznădăjduire. Haide, Nedelcu; eu de astăzi mă dau ție; tu să-mi fii frate, rudă, ce-i vrea; îmi pun viața în mâinile tale.
Iar tu, casă afurisită, ce mi-ai slujit de temniță… să pice trăsnetele pe tine și să nu se cunoască nici locul unde ești zidită!
Zicând aceste, Zamfira sări cu Nedelcu peste zăplaz și se depărtară amândoi de casa boierească.
PARAUA: Știu că acum ai să-mi povestești greutățile ce au întâmpinat amândoi până ce au trecut hotarul și bucuria ce a simțit Zamfira când și-a văzut părinții, însă fiindcă toate aceste mi le pot închipui eu însămi, te poftesc să treci cu tăcerea asupra lor și să-mi spui în scurt cum te-ai despărțit de Zamfira.
GALBENUL: Această observare este foarte puțin măgulitoare pentru ambiția mea de narator; cu toate aceste iată că-mi înfrânez limba… Zamfira și Nedelcu trăiau acum de vro șese luni de zile în toată fericirea unei dragoste liniștite; toate le mergeau pe plac și dulce le era viața.
Într-o noapte, cerul se acoperise de nori întunecați printre care șerpuiau mii de fulgere, și bătea un vânt puternic care clătina țolurile șatrelor ca pe niște pânze de corabie. Trei călăreți se opriră lângă cortul lui Nedelcu, pentru că acum începuse a ploua, și intrară înlăuntru. Zamfira se îngălbeni ca o moartă când îi zări, căci unul din trei era tocmai stăpânul ei.
– Ha, ha! răcni boierul; aici mi-ai fost, jupâneasă Zamfiră?…
De șase luni de când ai fugit de la mine, te lăfăiești cu cioroii prin șatre?… Las’ că te-oi învăța eu să părăsești casa stăpânului.
– Și cum îi învăța-o? strigă deodată Nedelcu, sărind drept pe picioare dinaintea lui.
– Cum?… Așa! răspunse boierul, izbindu-l cu palma peste gură. Să știi, cioară, altă dată să nu te vâri în sufletul boierilor.
Nedelcu se făcu vânăt de mânie, iar stăpânul Zamfirei, întorcându-se către ceilalți doi călăreți, le dete poruncă ca să o lege cot la cot și să o puie pe unul din caii lor. Slugile se aruncară asupra ei, dar nu avură vreme nici să se apropie de dânsa, căci Nedelcu, apucând iute un topor, îl repezi orbiș într-înșii, și boierul pică mort la pământ, cu capul crăpat în două. Tovarășii lui se făcură pe loc nevăzuți. Așa biata Zamfiră a scăpat de a doua oară din lanțul robiei, dar ce folos! Nedelcu peste câteva zile fu prins, ferecat, judecat și spânzurat.
PARAUA: Dar Zamfira?
GALBENUL: În ceasul când iubitul ei se zbătea în ștreang, dând o lecție de moral poporului adunat, sărmana leșină lângă spânzurătoare și își pierdu mințile pentru totdeauna.
PARAUA (cu spaimă): Cum! nebună?
GALBENUL: Nebună! Din ceasul acela sărmana simți o ură grozavă asupra oamenilor și părăsi tot, șatre, rude, părinți, pentru ca să se ascundă în mijlocul codrilor. Toată ziua ea alerga cu ochii țintiți înaintea ei ca și când ar fi alungat o umbră și, dacă întâlnea vreun om, țipa cu înfiorare și fugea până ce pica obosită la pământ.
Iar noaptea, când toată natura era cufundată în tăcere, Zamfira începea a cânta cu glas jalnic doinele ce învățase de la Nedelcu, și îndată pe urmă fața ei se lumina de o bucurie necunoscută; ea se apuca la joc atunci, până ce iarăși cădea ca o moartă jos.
Sărmana Zamfiră! ea care era atât de frumoasă, să o fi văzut peste câteva săptămâni, te-ai fi speriat!… Ochii i se înfundaseră în cap, obrajii i se uscaseră, părul ei curgea pe umeri despletit și încâlcit.
Din tot trupul ei atât de bine făcut nu-i rămăseseră decât pielea și oasele. Sărmana Zamfiră! În ce stare ticăloasă o adusese desperarea!
PARAUA ș i GALBENUL (oftează împreună).
- Fragment din « Istoria unui galben si a unei parale » de Vasile Alecsandri
- mai multe articole
