Pentru a satisface cochetăria și moda, mai ales în epoca când coafura se purta piramidală și făcută cu păr mult, pentru a schimba cu ușurință mai multe coafuri în aceeași zi, pentru a rezista loviturilor vîrstei și accidentelor care făceau s-a cadă părul, pentru a-l înlocui în cazurile în care tradițiile cereau să fie jertfit, exista marele ajutor al părului străin, și mai ales al perucii.
Erau pentru aceasta nume diferite, galerum, galericulum, capillamentum, caliendarum, corymbium.
Perucile blonde erau mai căutate decât cele brune. Au fost femei brune care, pentru că nu izbutiau să dea părului lor culoarea șofranului, se hotărau să-și radă părul pentru a avea mulțumirea de a așeza o perucă cu culoarea la modă. Galla, de care vorbește Marțial, nu se dase înapoi de a întrebuința această procedare, de aceea zice :
Sunt mulți care se îndoiesc, că părul auriu al Gallei ar fi al ei. Dar eu care știu cât o costă, zic și susțin, că acel păr e al ei.
Romanii împinseră abuzul perucilor până a acoperi și capetele statuielor cu ele, și a schimba acele peruci de piatră dupa modă. Timpul ne-a păstrat specimene ale acestui capriciu. O perucă de marmură neagră acoperă bustul Luciei de la Capitoliu; ea este mobilă și demontabilă.
În grădina de la Potsdam se află o statue de același fel, care înfățișează, după Oesterreich, pe Julia Mamea, mama lui Alexandru Severu, și în Muzeul Pio-Clementino din Roma, Visconti mai citează alta statuie a Juliei Soemis sau Semiramira, mama lui Elagabal.
Matroanele obișinuiau să-și comande statuia sau bustul în marmură la o vîrstă la care nu pierduse încă nimic din farmecul lor. Artistul făcea un craniu cu totul gol, pe care așeza o perucă de marmură după moda zilei, care se schimba însă des, mai des chiar decât uneori împărații. Atunci se fabrica altă perucă de marmură, dupî gustul cel nou și cu ea se înlocuia cea dintâi.
Mijlocul era dibaci, cel mai priceput nu putea să preciseze de când era statua sau bustul și trebuia să recunoască femeiei vârsta ce arăta imaginea totdeauna dupa modă.
Din cea mai depărtată antichitate, femeile s’au silit, fie din pietate, căci uzul cerea să se sacrifice zeilor părul, fie din cochetarie, de a înșela ochii și de a ascunde lipsa, fie trecătoare, fie permanenta a părului lor, cu mantaua artei.
La rândul lor, bărbații imitându-le, s’au întrecut în prefăcătorie cu ele.
Câteva persoane au negat cu toate acestea existenta perucilor la antici. Erau rău informate. Istoria, poezia, tradiția, monumentele protestează contra acelei păreri, care a fost perfect combătută de Legendre, istoric din ziele noastre ; alți autori încă, mai ales d-l de Guerle în lucrarea sa „Eloge des perruques„, au dovedit că lumea antică, și mai ales Grecii și Romanii, au întrebuințat acest accesoriu de toaletă.
Părerea lor mai e sprijinită de autorul unei scrieri intitulate „Moravurile și obiceiurile Românilor„, citat de Gueyle. Ménage, în „Dictionnaire étymologique„, ca și Saint-Foix, se înclină dinaintea antichității perucii. Această invenție a trebuit neapărat să fie îmbrățișată cu foc de sexul doritor de a place, ca un adaos bine venit la farmecele sale firești. lată ce găsim în privința perucilor la Elian, la aniversarea înmormântării lui Adonis, care se serba în fiecare an:
Fenicienele erau datoare să jertfească Venerei din Tyr, Ergatto, pudoarea sau părul lor. Pierderea cinstei sale era foarte grea pentru o femeie care se respectă; aceea a părului, parte așa de însemnată a frumuseții, nu putea nici ea să pară ușor lucru. Sigur că multe vor fi preferat jertfirea părului. Banii ce primiau unele, ca răsplată a ascultării lor, aparțineau zeiței, adică preoților, căci zeii n’au nevoie de bani.
Un bărbat gelos, de sigur, inventă peruca pentru a salva părul soției sale, și o propuse femeilor care nu voiau să piardă ceva din al lor. Genială invenție care încânta femeile, dar displăcu pe cât se poate preoților, pentru că micșora foarte mult venitul lor. Ei protestară interziseră părul fals.
După legile asiriene, tinerii de ambele sexe nu se puteau casatori decât după ce-și tăiau părul și-l atârnau în templul lul Belu în onoarea peștelui divin, Oannes. Căsătoriile nu se puteau dar face la Babilon deci cu peruci.
Grecii țineau nespus de mult la părul lor; din nenorocire cultul mortuar ce aduceau părinților le impunea mereu să-l jertfească, așa în cât imitară pe Fenicieni și pe celelalte popoare asiatice, adoptând peruca.
Să ascultam pe Teucer, cum arăta tinărului Ajax mormântul tatălui, în tragedia Ajax furios a lui Sofocle.
Vino copile, apropie-te de cel care-ți dete viața, și care ține în mână umila jertfă
a părului său, a părului mamel voastre, și acela al rudelor voastre.
Tot Sofocle zice în Electra, când Chrysothernis aduce la mormintul lui Agamemnon darurile Clitemnestrei :
– Lasă aceste daruri sterpe, fă mai bine aceasta : taie-ți însuți pletele, și adaogale la ale mele.
– Vai, mi-a rămas puțin păr; l-am mai jertfit odată. Dar în sfârșit aduc ce
mi-a rămas, și nerânduiala lui arată în destul durerea mea.
Doliul impunea de asemenea taierea părului. În Oreste al lui Euripide corul cântă :
Tata Tindar, acel Spartan împovărat de ani, care se apropie, îmbrăcat cu haine negre, cu capul ras, încovoiat sub povara durerii în care l-a afundat fiica-sa.
Tot în piesa aceea, Electra acusand pe Elena ca nu observă buna cuviință zice :
Priviți : cu câtă prefăcătorie și-a tăiat acea femeie numai virful părului, așa ca să nu sufere frumusetea sa!
E tot așa cum era și mai ‘nainte. Zeii se te urască! Tu m’ai prăpădit pe mine, ai prapadit pe frate-meu, Grecia întreagă.
La moartea lui Masistios, comandantul călărimei lui Xerxes în războiul Greco-Medic, zice Herodot, Perșii pentru a-și arăta întristarea, nu numai isi raseră capul, ci tăiară chiar părul tuturor cailor lor.
Durerea nu tine decât un moment.
Va urma
Ion Calinderu, 1901
POVEȘTI * LEGENDELE OLIMPULUI * SUPERSTIȚII * STRIGOI * CURTEZANE CELEBRE * REȚETE VECHI ROMÂNEȘTI * DICȚIONAR INFERNAL* VRĂJITORIE * DESCÂNTECE * SFATURI PRACTICE …
- Dacă vrei să fii la curent cu ce noutăți de maidemult apar pe aici, îți recomand să te abonezi .
