Nașterea lui Perseu
Regele Acrisios al Argosului, nepotul lui Lynkeus, avea o fiică Danae, de o frumusețe nemaiîntâlnită pe pământ. Oracolul îi prezise lui Acrisios că avea să piară de mâna fiului fiicei lui. Ca să scape de o astfel de soartă, regele zidi adânc sub pământ încăperi mari de bronz și de piatră și o închise acolo pe fiica sa, Danae, pentru ca nimeni să n-o vadă.
Dar marele Zeus se îndrăgosti de ea, pătrunse în palatul subpământean în chip de ploaie de aur și fiica lui Acrisios deveni soția lui Zeus. Din această căsnicie, Danae născu un prunc de toată frumusețea, căruia îi dăduse numele de Perseu.
Micul Perseu nu trăi mult timp împreună cu mama lui în palatul subpământean. Într-o zi, Acrisios auzi glasul și râsul vesel al lui Perseu. Atunci coborâ la fiica lui, ca să afle a cui era râsul acela de copil. Rămase uimit când văzu minunatul prunc și se sperie aflând că era fiul lui Zeus și al Danaei. Îndată își aduse de prezicerea oracolului și iarăși trebui să se gândească cum să ocolească soarta. În cele din urmă ceru să i se facă o ladă mare de lemn, închise în ea pe Danae și pe Perseu și porunci, ca lada să fie aruncată în mare.
Multă vreme pluti lada pe valurile furtunoase ale mării sărate. Danaie și copilul ei erau în primejdie să piară. Valurile aruncau lada dintr-o parte în alta, ba o ridicau sus, pe crestele lor, ba o prăvăleau în adânc. În sfârșit, valurile în veșnică frământare aduseră lada la malurile insulei Serifos. Tocmai atunci pescuia pe acolo pescarul Dictys. El abia zvârlise năvoadele în mare. Lada se încurcă în năvoade și pescarul o trase la mal. Când o deschise, văzu în ea, spre marea lui uimire, o femeie de frumusețe răpitoare și un prunc minunat. Dictys îi duse la fratele său, Polydectes, regele insulei Serifos.
Perseu crescu la curtea regelui Polydectes și deveni un tânăr puternic și chipeș. Printre tinerii din insulă, el strălucea ca o stea prin frumusețea lui divină, nimeni nu se putea măsura cu el în frumusețe, putere, iscusință și curaj.
Perseu o ucide pe gorgona Meduza
Polydectes își puse în gând s-o ia cu de-a sila pe Danaie, de soție, dar ea îl ura, pentru că era un om aspru. Perseu luă apărarea mamei sale. Polydectes se mânie și de atunci nu mai avu alt gând decât cum să-l ducă la pierzare pe Perseu. În cele din urmă, crudul Polydectes se hotărâ să-l trimită pe Perseu să-i aducă capul gorgonei Meduza. El îl cheamă și-i zise :
– Dacă ești într-adevăr fiul lui Zeus, cred că n-ai să te dai în lături de la o mare faptă vitejească. Inima n-are să-ți tremure în fața nici unei primejdii. Dovedește că Zeus ți-e tată și adu-mi capul gorgonei Meduza. Sînt încredințat că Zeus își va ajuta fiul!
Perseu se uită mândru la Polydectes și-i răspunse liniștit :
– Bine, îți voi aduce capul Meduzei.
Și plecă la drum lung. Trebuia să ajungă la capătul pământului dinspre apus, în țara unde domnea zeița Noaptea, Nyx, și Thanatos, zeul morții. Acolo viețuiau înspăimântătoarele Gorgone. Ele aveau trupul acoperit cu solzi strălucitori și tari ca oțelul. Nici o sabie nu putea să străpungă acest înveliș de solzi, în afară de spada încovoiată a lui Hermes.
Gogonele aveau mâini uriașe din aramă, cu gheare ascuțite de oțel. În loc de păr capul le era acoperit cu șerpi veninoși, care mișunau șuierând. Cu colți ascuțiți ca jungherele, cu buzele roșii ca sângele și cu ochii sclipind de furie, chipurile lor oglindeau atâta răutate și erau atât de înfricoșătoare, încât oricine le arunca o singură privire se prefăcea în stână de piatră. Gogonele zburau repede purtate de aripi cu pene de aur strălucitor.
Vai și amar de cel pe care-l întâlneau în cale! Gogonele îl sfâșiau în bucăți cu mâinile lor de aramă și-i sorbeau sângele cald.
Perseu avea de îndeplinit o faptă grea, o faptă mai presus de puterile omenești. Dar zeii din Olimp nu puteau să-l lase pe fiul lui Zeus să piară și-i trimiseră în ajutor pe Hermes, vestitorul lor cel iute ca gândul, și pe fiica cea mai iubită a lui Zeus, războinica Athena. Zeița îi dădu lui Perseu un scut de aramă atât de strălucitor, în cât în el se putea vedea totul ca într-o oglindă : iar Hermes îi dădu spda lui ascuțită, care tăia oțelul cel mai tare, cum tai ceara. După aceea, Hermes îl învață pe tânărul erou cum să găsească Gorgonele.
Lung fu drumul lui Perseu! Multe țări străbătutu el și avu prilejul să vadă o mulțime de popoare. În cele din urmă, ajunse în țara întunecată în care locuiau bătrânele Graie. Erau trei la număr și toate trei laolaltă aveau un singur ochi și un singur dinte, pe care le foloseau pe rând. Cât timp una din ele purta ochiul, celelalte două surori erau oarbe. Cea care vedea le îndruma pe celelalte.
În clipa însă când Grăia care ținea ochiul și-l scotea ca să-l dea celei ce urma la rând, toate trei surorile rămâneau oarbe. Aceste Graie păzeau drumul care ducea la Gorgone și numai ele îl cunoșteau. Perseu se strecură încetișor până la ele pe întuneric și, urmând sfatul lui Hermes, îi smulse uneia din ele ochiul fermecat tocmai în clipa când ea îl dădea alei surori. Graiele țipară îngrozite.
Acum toate trei erau fără vedere și se văietau neștiind ce să facă, oarbe și neputincioase. Invocând pe toți zeii, ele îl implorară pe Perseu să le dea ochiul înapoi. Erau gata să facă orice pentru erou, numai să le dea îndărăt comoara lor. Atunci Perseu le ceru în schimb să-i arăte drumul care ducea la Gorgone. Graiele șovăiră mult timp, dar, pentru a-și recăpăta văzul, fură nevoite să-i arăte calea. Astfel află el cum să ajungă pe insula Gorgonelor și îndată porni mai departe.
În timpul călătoriei, Perseu ajunse apoi la nimfe. De la ele primi trei daruri : coiful lui Hades, stăpânitorul împărăției subpământene, care făcea nevăzut pe oricine și-l punea pe cap, o pereche de sandale cu aripi, cu ajutorul cărora putea zbura repede, și o traistă fermecată care se lărgea, sau se strângea, după cum era obiectul pus în ea. Perseu încălță sandalele înaripate, își puse pe cap coiful lui Hades, își aruncă pe umăr traista vrăjită și zbură repede spre insula Gorgonelor.
Perseu zbură sus de tot pe cer. Jos, sub el, se întindea pământul cu văi înverzite, prin care șerpuiesc râurile ca niște panglici de argint. Se vedeau și orașele în care strălucea marmura albă a templelor. În zare se înălțau munții înveșmântați în păduri verzi, iar vârfurile lor acoperite de zăpadă sclipeau în bătaia razelor soarelui ca niște diamante.
Perseu mergea tot mai departe, cu iuțeala vijeliei, și zbura în înălțimi la care nu sânt în stare să se ridice nici vulturii cu aripile lor puternice. Și iată că în depărtare luci, întocmai ca aurul topit, marea. Perseu zbura asupra întinsului ei nemărginit, dar abia auzea freamătul valurilor. Uscatul pierise în zare, iar împrejurul lui, cât putea cuprinde cu ochii, se întindea apa. În cele din urmă, pe întinsul albastru al mării se ivi ca o fâșie neagră o insulă ce se apropia tot mai mult. Era insula Gorgonelor. Pe insula aceea era ceva care sclipea orbitor în bătaia razelor soarelui.
Perseu se lasă mai jos. Asemenea vulturului, el se roti deasupra insulei și văzu cele trei Gorgone înfiorătoare, care dormeau pe o stâncă. Ele își întinseră în somn bratele de aramă, iar solzii de oțel și aripile de aur străluceau în soare. Șerpii ațipiți pe capetele lor abia mai mișcau. Cum dădu cu ochii de ele Perseu își întoarse iute privirea : se temea să le vadă chipurile groaznice, căci știa că de le-ar privi o singură clipă, s-ar preface în piatră.
Eroul luă scutul pe care i-l dăduse Pallas-Athena și Gorgonelor se reflectară în el ca într-o oglindă. Dar care dintre ele este Meduza? Căci toate semănă leit una cu alta. Și dintre cele trei Gorgone, numai Meduza este nemuritoare, numai ea poate fi răpusă. Perseu căzu pe gânduri. Dintr-o dată îi veni în ajutor Hermes, care i-o arătă pe Meduza și-i zise :
– Mai repede, Perseu, avântă-te mai îndrăzneț în jos! Uite, Meduza e aceea care stă la margine, către mare. Taie-i capul, dar ține minte : să nu te uiți la ea! O singură privire, și ești pierdut! Grăbește-te, până nu se trezesc din somn!
Cum cade vulturul asupra prăzii, așa se năpusti Perseu asupra Meduzei prinsă în mrejele somnului. Privi în scut, ca să poată nimeri mai bine. Șerpii de pe capul Meduzei simțiră apropierea vrăjmașului și se ridicară șuierând înfiorător. Meduza se mișcă în somn, întredeschise ochii, dar în clipa aceea, spada ascuțită sclipi ca un trăsnet și Perseu reteză dintr-o singură lovitură capul Meduzei. Sângele negru țâșni șuvoi, revărsându-se peste stâncă, iar o dată cu șiroaiele de sânge din trupul Meduzei își luară zborul spre cer calul înaripat Pegas și uriașul Chrysaor.
Perseu apucă repede capul Meduzei și îl vârâ în traista lui fermecată. Zvârcolindu-se în ghearele morții, trupul Gorgonei se rostogoli de pe stâncă drept în mare. Din cauza zgomotului pricinuit de căderea ei se treziră surorile sale – Sthenno și Euryale.
Bătând din aripile lor puternice, ele se înălțară deasupra insulei și, cu ochii scăpatând de furie, priviră împrejur. Gogonele goneau cu vuiet prin văzduh, dar ucigașul surorii lor, Meduza, pierise fără urmă. Gogonele nu văzură pe insulă sau pe mare nici o vietate. Preseu zbura ca vântul deasupra întinsului apei, fiind nevăzut deoarece purta coiful lui Hades.
Iată-l ajuns deasupra nisipurilor Libiei. Prin traista lui se strecura sânge din capul Meduzei, căzând pe nisip în picături grele. Din picăturile acestea de sânge crescură șerpi veninoși, care umplură împrejurimile și toate vietățile fugiră : șerpii aceștia prefăcură Libia în pustiu.
N. A. Kun, 1914
POVEȘTI * SUPERSTIȚII * STRIGOI * CURTEZANE CELEBRE * REȚETE VECHI ROMÂNEȘTI * DICȚIONAR INFERNAL* VRĂJITORIE * DESCÂNTECE * SFATURI PRACTICE …
- Dacă vrei să fii la curent cu ce noutăți de maidemult apar pe aici, îți recomand să te abonezi .
