Puternică este marea zeiță Demeter (Ceres la romani). Ea dăruiește pământului rodnicie, și fără puterea ei binefăcătoare nimic nu crește nici în codrii umbroși, nici în pășuni, nici pe ogoarele grase.
Triptolemus
Marea zeiță, dăruitoare de rodnicie pământului, învață ea singură pe oameni cum să lucreze câmpul. Ea dădu sămânță de grâu lui Triptolemus, tânărul fiu al regelui Keleos din Eleusis (fratele lui Demofon, cel cărui Demeter a vrut să-i dea nemurirea), și acesta ară cel dintâi de trei ori câmpia de lângă Eleusis, aruncând sămânța în ogorul negru. Binecuvântat de zeița Demeter, câmpul dădu roade bogate.
După porunca zeiței, Triptolemus cutreieră toate țările într-un car minunat tras de balauri înaripați și pretutindeni îi învață pe oameni cum să lucreze pământul. Așa se duse el și în îndepărtata Sciție, la regele Lyncus.
Triptolemos îl învață și pe acesta plugăria. Dar trufașul rege al Sciției vru să-i răpească lui Triptolemus gloria celui dintâi meșter în lucrarea pământului. Lynkeus se hotărâ să-l omoare pe marele Triptolemus în timpul somnului. Dar Demeter nu lăsă să se săvârșească această nelegiuire. Ea se hotărâ să-l pedepsească pe rege pentru că, nesocotind datina ospeției, ridicase mâna asupra alesului ei.
Când Lyncus se furișă noaptea în iatacul unde dormea Triptolemus liniștit, Demeter prefăcu pe regele sciților în lynx sălbatic (râs) chiar în clipa când acesta ridicase pumnalul spre a-l înfige în tânărul fiu al regelui din Eleusis.
Prefăcut în lynx, Lyncus se făcu nevăzut în codrul întunecat, iar Triptolemus părăsi Sciția ca să cutreiere țara după țară în carul lui minunat, învățându-i pe oameni marele dar al zeiței Demeter : agricultura.
Erysichthon
Lyncus, regele sciților, n-a fost singurul pe care l-a pedepsit zeița Demeter. Aceeaș soartă o avu și Erysichthon, regele Tesaliei.
Erysichthon era îngâmfat, nu-i cinstea pe zei, nu le aducea niciodată jertfe. În această necredință a lui, cuteza s-o jignească amarnic pe marea zeiță, punându-și în gând să taie din pădurea sfințită a Demetrei un stejar bătrân de o sută de ani, care slujea drept adăpost unei driade (nimfă) care-i era tare dragă zeiței. Nimic nu-l putu opri pe Erysichthon de la pasul acesta.
– De-ar fi vorba, nu de o răsfățată a Demetrei, ci de însăși zeița Demeter – strigă necredinciosul – și tot am să dobor stejarul!
Erysichthon smulse din mâinile unei slugi toporul și-l împlântă adânc în copac. Un geamăt dureros se auzi dinăuntrul stejarului și din coaja lui țâșni sânge. Slujitorii regelui rămaseră înmărmuriți în fața stejarului. Unul încercă să-l oprească pe Erysichthon, dar acesta, mâniat la culme, îl ucise pe slujitor și zise :
– Iată-ți răsplata pentru supunerea ta față de zei!
Erysichthon tăie stejarul secular. Copacul se prăbuși la pământ, cu un vaiet jalnic și driada care viețuia într-însul își dădu sufletul.
Îmbrăcând veșminte cernite, driadele din pădurea sacră se înfățișară zeiței Demeter, rugându-l să-l pedepsească pe năprasnic. Ea trimise după zeița foametei. Driada care purta veștile se duse repede cu carul Demetrei, tras de balauri înaripați, în Sciția, spre munții Caucazului și acolo, pe un munte pleșuv, o găsi pe zeița foametei, cu ochii duși în fundul capului, gălbejită, cu părul zbârlit, numai piele și oase.
Vestitoarea îi anunță voința Demetrei și zeița foametei se supuse poruncii.
Ea sosi în casa lui Erysichthon și-l făcu să fie torturat de o foame de nepotolit, care-i arse toate măruntaiele. Cu cât mânca mai mult, cu atât chinurile foamei deveneau mai mari.
Își cheltui toată averea pe tot felul de bucate, dar acestea îi trezeau o foame și mai sălbatică. Până la urmă, nu-i mai rămase decât singura lui fiică. Spre a avea bani să-și astâmpere foamea, o vându în robie. Însă ea căpătase de la zeul Poseidon darul de a lua orice înfățișare, așa că de fiecare dată scapă din mâinile cumpărătorilor ei, fie sub chip de pasăre, fie sub chip de cal, ori juncă. De nenumărate ori își vându Erysichthon fiica, dar banii ce-i scotea din această neguțătorie nu-i erau de ajuns.
Foamea îl chinuia din ce în ce mai mult, iar suferințele îi erau tot mai de neândurat. În cele din urmă, Erysichthon începu să-și sfâșie trupul cu dinții, murind în chipuri cumplite.
N. A. Kun, 1914
Dacă ți-a plăcut, îți recomand să te abonezi, ca să nu pierzi și alte legende.
