Fosta într-o vreme şi într-o țară mare un Împarat aşă de hursuz și aşă fără de milă, că nu numai norodului lui nu-i credea de nevoie sau de durere, dar nici alor lui nu aveau mai multă trecere la dânsul, şi chiar Împăeasa tânără, frumoasă şi iubitoare, n-avea căutare şi nici hatârurile care’i cerea ea Împăratului câte odată, nu i le îndeplinea, Doamne fereşte!
Așa odată vine vremea ca Împărăteasa să nască un prunc. Cu câteva zile înainte spuse ea curtencelor să-i pregătească iatacul, să-i aducă o moaşă, care ar fi mai vestită în împărăție; să vie și doftorii cei mai pricepuţi, ca să fie gata, ca nu cumva să i se întâmple ceva când o fi să nască.
Auzind Împaratul de aşa pregătiri şi de cheltuielele ce trebuiau să se facă pentru asta, chemă pe Împărăteasă la dânsul şi-i zise:
— Ia mă rog; ce atâta zarvă? ce atâtea pregătiri şi chelțuieli? Toate femeile nasc copii, dar nici una n-are atâta grijă şi atâta cheltuială cât vrai să faci tu!
— Dar bine, Prea ‘nălţate ! îi zice atunci blajin Împărăteasa; eu nu pot ca să mă las la întâmplare, că şi tu şi toată lumea așteaptă cu nerăbdare nasterea mea, ca să-ţi dau ţie moşenitor şi țărei un viitor stăpânitor!
— Ce are a face asta, nu-i tot om şi om? Cum masc femeile pruncii lor și fără moaşe și fără doftori, şi chiar unele singure în mijloăul câmpului sau a pădure! Pentru ce ai fi tu altfel decât oricare altă femeie?
— Cum Împărate! să nasc şi eu ca oricare femeie?
— Om şi om! tot de o carne, tot de un suflet! Deci să nu mai aud nici pominindu-se de pregătiri şi cheltuieli, că te surghiunesc din palatul meu…
O podidi lacrămile pe biata Împărăteasă și plânse ea mult și cu suspinuri adânci; apoi îşi luă inima în dinţi şi se hotărî să facă după cum i-a poruncit Împăratul.
Când simţi că se apropie ziua de a naşte, se îmbrăcă, se furișă singură din curte, porni la o pădure mare ce era nu departe de acolo, şi stând acolo singură, fără nimeni împrejurul ei, decât doar fiarele sălbatece şi păsările cerului de pe copaci, dădu Dumnezeu şi- se uşură; şi când se putu scula de jos, luă pruncul în braţe, se întoarse la curte şi zise bărbatului său:
— Iăca, prea cinstite Împarate, ţi-am ascultat poronca, am născut în pădure, cu ajutorul numai a lui Dumnezeu, și iată-ți pruncul!
Împăratul nu mai putu de bucurie, că poronca lui o fost ascultată, sărută copilul şi pe nevasta lui, ş’apoi îşi caută de treabă.
Trecu o vreme de atunci și Împaratul porni la drum pentru câteva zile.
Rămânând acasă Împărăteasa, chemă îndată pe vezeteul Împăratului și prunci aşă:
— Ştii tu calul cel auriu, sprinten și dârz, pe care Împăratul a dat vro zece pungi de galbeni şi încalecă numai la părăzi mari, sau când se duce să vadă pe alţi Împaraţi?
— Ştiu, Prea înălţată Împărăteasă!, cum să nu-l ştiu eu…
— Să-l scoți acu repede din grajd, să-l înhami la cotiuga cea mare de adus lemne, să te duci în goană la pădure şi să-mi aduci cinci butuci de copaci, cari or fi mai mari şi mai grei din cei tăeţi acolo!
— Vai de mine, Măria Ta! Dar unde se poate una ca asta? Calul acela nu-i învăţat decât la călărie şi n’ar fi în stare să tragă din pădure nici un butuc mare, dar încă cinci…
— Să-i dai batae până ce n-o mai putea, și-i vedea cum are să tragă!
— Nu se poate, Măria Ta, că piere calul …
— De nu vei ascultă, îndată de poronca mea, unde-ţi stau tălpile îţi va sta capul! Mai auzit ?
— Ai milă Măria Ta…
— Piară şi lumea întreagă, răspund eu de tot!
Zis şi făcut. Vezeteul înhamă calul, se duce ‘n pădure, încarcă butucii şi când să pornească îndărăt, calul cam mai ba să tragă !
Vezeteul începu să-l bată, calul sărea în două picioare! Vezeteul îi dădea ghionturi, calul se trânti pe jos, până ce la urma urmei bietul cal, snopit de bătăi şi de ghionturi, se izbi odată înainte cu capul într-un copac, că-şi crăpă capul și rămase mort pe loc…
Când se întoarse Împaratul acasă, cea dintâi poroncă a lui fu să-i aducă calul lui cel de paradă, să-l vadă, că i se făcuse mare dor de dânsul. Dar adu calul de unde nu-i! Bietul vezeteu, mai mult mort de frică, începu ă spune Împăratului toată patarania cu calul lui cel auriu.
— Cum se poate una ca asta?! Să vie Împărăteasa degrabă aici! poronci el furios.
Când veni şi Impărăteasa, o întrebă el repede și răstit, abia stăpânindu-şi furia:
— Cum? tu ai poruncit să înhame calul meu cel auriu la o cotiugă, ca să care butuci din pădure?!
— Eu, așă! Prea ‘nălțăte.
— Un cal aşa de gingaş, aşa de scump, așa de frumos…
— Ei ş-apoi!. nu trebuia şi el să facă slujbă de-a valma cu toţi ceilalţi cai ? Numai unii să tragă la cotiugă şi ceilalţi numai să se odihnească?! Nu-i cal şi cal?
— Dar calul ista nu era crescut şi obisnuit pentru aşa slujbă… nu era deprins să tragă greutăţi, nici să muncească ca oricare cal de rând…
— Aşa, Prea’nălțate? Apoi vezi că nici eu n’am fost crescută, nici n’am fost. deprinsă să trăese, să muncese şi să sufăr ca toţi ceilalți oameni și femei din lumea întreagă… Şi Măria Ta mi-ai zis că şi eu sunt om ca toţi oamenii, şi că pot să mă duc să nasc pe câmp sau în pădure, fără moaşă şi fără doftori, cum fac toate ţărancele şi calicele fără căpătăi. Și m-am dus, ca să te ascult, și am născut în pădure, cum o dat Dumnezeu! Calul tău de ce n’ar fi făcut şi el ca mine? Dacă e om si om, apoi nu poate fi oare tot aşa cal şi cal?
Atunci abia Împăratul pricepu pilda Împărătesei ; şi se ruşină de vorba şi de fapta lui şi lăcrămă şi o rugă să-l ierte de mintea proastă, ce o avut-o, cuvântând aşa:
— Om şi om a fi, precum este cal şi că-l ! Dar om cu om nu se potriveşte, nici la minte, nici la faptă, şi cal cu cal pe aşiș-de-oară.
Și de atunci sufletul Împăratului s’o înduioşet şi s’o schimbat în blând și bun și îndurător, cum nu mai avu samăn între oamenii din Împărăția lui, că pilda Împărătesei l’o adus la cunoştinţa ce dreaptă și la judecata ce sănătoasă!
N. A. Bogdan, Povești și bazaconii din Moldova, 1923
POVEȘTI * LEGENDELE OLIMPULUI * SUPERSTIȚII * STRIGOI * CURTEZANE CELEBRE * REȚETE VECHI ROMÂNEȘTI * DICȚIONAR INFERNAL* VRĂJITORIE * DESCÂNTECE * SFATURI PRACTICE …
- Dacă vrei să fii la curent cu ce noutăți de maidemult apar pe aici, îți recomand să te abonezi.
