Armenii cred că, la naşterea fiecărui copil, vine diavolul, căruia îi zic ei „gagh” sau „gogh”, adică „tâlharul cel şchiop”, ca să schimbe pruncul sau să-l înăbuşe. Aceasta e cauza că, apropiindu-se unei femei armene ora naşterii, ea este păzită de moaşă, cu multe zile înainte de naştere. În lipsa altor femei, aceasta îngrijeşte casa, adică scutură, spală şi mătură prin casă şi, apoi, petrece în rugăciuni.
Începând durerile naşterii, ia dânsa o lumină de ceară aprinsă în mână şi tămâie, cu care afumă de trei ori în casă, şoptind, cât se poate de încet, un descântec, ca nu cumva lehuza s-o audă şi, aşa, să afle, că diavolul s-a apropiat şi să se sperie.
Iată descântecul:
Şarpele să piară-n cuibu-i,
Şoarecele în vas,
Cucuveaua în pom,
Puricele în aşternut,
Diavolul în iad!.
Dacă actul naşterii ameninţă să devină periculos, atunci moaşa suflă lumina cea aprinsă spre faţa lehuzei, şoptind următorul descântec:
Lumina Iluminatorului, Suflarea lui Hristos, Lumina soarelui, Nora cu sânuri pline Copil graţios, Voinic şi frumos Cu bine să vie!
Imediat după ce s-a născut un băiat, moaşa cu bucurie vesteşte
aceasta casnicilor, zicând:
Veste bună, veste bună,
Descendent al Iluminatorului,
Lumină mie, păcătoasei!.
Dacă, însă, nou-născutul prunc este fată, atunci moaşa zice:
Născătoarea Domnului,
Născătoarea luminii,
Născătoarea de Dumnezeu!.
După recitarea versurilor incluse, moaşa presară puţină sare pe spinarea copilului, crezând că, prin aceasta, sudoarea copilului, când se face mare, nu miroase greu şi că sângele lui se curăţă.
Unele moaşe au obiceiul că amestecă sarea cu un fel de mireasmă bine mirositoare. Apoi, se scaldă copilul. Scoţând moaşa copilul din scăldătoare, îl înveleşte, îl ia în braţe, dimpreună cu o pâine şi cu sare, şi, apoi, îl prezintă, dimpreună cu aceste obiecte, mamei lui, felicitând-o în următorul mod:
Felicitare, felicitare, De Iluminatorul dăruit, De Hristos binecuvântat, Mai glorios decât bundul cel mare, De Iluminatorul luminat!.
Apoi, moaşa ia pruncul din braţele maicii şi-l dă în braţele unei rude, iar aceasta îl dă alteia, şi aşa mai departe, până ce a trecut, din braţe, în braţe, la toate rudele care se află adunate în casa lehuzei, din incidentul naşterii pruncului. Nou-născutul, însă, nu se sărută, căci el încă nu este uns cu untul luminat, adică pentru că el încă nu-i miruit. Toate rudele şi vecinele vizitează, de acum, pe lehuză şi-i aduc daruri, care sunt mai ales dulceţuri.
În ziua a opta, după naştere, se duce copilul, înfăşat în pelinci numai albe, la biserică, ca să-l boteze. La caz de slăbiciune, copilul se botează acasă şi chiar în ziua naşterii.
Apropiindu-se moaşa, cu copilul, şi naşul de biserică, întră în tindă şi, după citirea începutului tainei botezului, preotul ia un fir de mătase roşie şi-l împleteşte cu unul alb, făcând un găitan, pe care-l pune pe crucea sau euhologiul din mână.
Apropiindu-se timpul exorcismelor, îngenunche naşul, de trei ori, şi la fiecare îngenunchiere face semnul sfintei cruci, recitind un psalm. Apoi, naşul ia pruncul în braţe şi se întoarce, cu toţi cei prezenţi, cu faţa spre apus, recitând, de trei ori, formula lepădării de satana; întorcânduse, apoi, cu faţa spre răsărit, recită el, după preot, mărturisirea în sfânta treime şi în venirea lui Hristos. După recitarea crezului, intră preotul şi naşul, cu copilul şi cei prezenţi, în biserică. Apoi, toarnă preotul apă,
cruciş, în cristelniţă, care are o formă crucişă şi lungăreaţă.
După citirea Evangheliei şi Ecteniei, preotul luând sfântul mir, înseamnă cu el, de trei ori, cruciş peste apă, şi, apoi, toarnă din sfântul mir în apa din cristelniţă, sfinţind-o. În urmă, ia preotul pruncul, după ce ia pus numele, şi, ţinându-l în poziţie orizontală, cu capul spre apus, cu picioarele spre răsărit şi cu faţa spre cer, îl cufundă, de trei ori, în apă. În acest timp, naşul ţine, în amândouă mâinile, câte o lumină aprinsă.
După terminarea actului sfântului botez, preotul toarnă din sfântul mir în palmă şi, apoi, unge cu el fruntea, ochii, urechile, nasul, gura, mâinile, inima, osul spinării şi picioarele celui botezat. După acest act, copilul se înfăşează în pânză nouă şi preotul îi leagă la cap, ca semn de cunună, găitanul pregătit, din mătase roşie şi albă, numit „narod”.
Imediat după săvârşirea tainei sfântului mir, preotul cuminecă copilul cu trupul şi sângele Domnului, atingând numai buzele copilului, pentru că încă nu poate înghiţi, cu sfintele taine Această împărtăşire se numeşte „cu buzele” şi, în limba armeană, „sărt nahag hortuthiun”.
De la botez, merg cu toţii acasă, însoţiţi de preot şi cantori, care, pe drum, cântă imnuri. Moaşa sau naşul, care duce copilul, ţine în ambele mâini şi luminile botezului, aprinse, până acasă. Aice, se aşează, apoi, toţi, dimpreună cu rudele şi amicii tatălui celui nou botezat, la masa plină de bucate, între care omleta nu poate lipsi nici într-un caz, şi se veselesc chiar până a doua zi, cu lăutari sau fără, după starea şi puterea
stăpânului casei.
Cu ocazia acestei veselii, este obicei că se dau noului încreştinat daruri în îmbrăcăminte, bani sau odoare.
De regulă, după opt zile, dar chiar şi a doua zi după botez, se dezbracă copilul de pelincile mirului, şi preotul îi ridică cununa de găitan de pe cap, respectiv de la grumaz, şi spală copilul, în biserică, în cristelniţă, iar dacă o face acasă, atunci într-un lighean curat. Apa, după spălare, se varsă într-un loc curat, unde nu calcă nimeni. Apoi se înfăşează copilul şi se pune în leagăn, care, de obicei, trebuie să fie oval şi înzestrat, jurîmprejur, cu clopoţei atârnaţi sau cu alte obiecte sunătoare.
Pentru cazul că mama este ocupată cu vreun lucru de mână, atunci ea atârnă leagănul de o grindă a podului casei şi leagă de el un capăt al unei sfori, iar celalalt capăt, de piciorul ei, cu care ţine leagănul în mişcare.
Copiii, de multe ori, se iau din leagăn şi se culcă pe pământul gol, ca să capete putere.
În unele locuri, aduc moaşele puţină ţarină de pe mormântul unui sfânt şi o pun în leagănul copilului, ca acesta să capete putere şi viaţă, apoi binecuvântarea şi darul sfântului.
La caz că copilul plânge şi nu doarme liniştit, atunci, pe loc, să cheamă o babă iscusită în de-ale descântecelor, ca să-l descânte de spaimă. Unele babe ţin, pe timpul descântatului, un cuţit în mână sau afumă în casă, aprinzând o petică sau varsă plumb topit în apă şi recită următoarele:
Spaima şi lupul la drum au plecat, Hristos în cale i-a întâmpinat, Voi unde mergeţi?, i-a întrebat. Mergem la boul junghiat, La calul înhămat, La mire şi mireasă, La femeie lehuză, Mergem la (N), sângele să-i sugem, Inima să-i rupem, limba să-i uscăm. În gropi să mergeţi, În prăpăstii să v-aruncaţi, Acolo, pe veci, să vă pierdeţi, În veci să nu vă mai întoarceţi!.
Mamele armene au obiceiul că-şi adorm copiii cu cântece, care variază, după localitatea, ştiinţa mamei şi împrejurări. Iată un astfel de cântec de leagăn, care ne desluşeşte că, spre a feri copiii de deochi, li se leagă mărgele albastre la grumaz:
Adormi, mititelul meu, ochi-ţi închide,
Ochii tăi botezaţi lasă-i să adoarmă,
(N) al meu, iată-l că adoarme.
Crucea de aur de la gâtul tău,
Pază să-ţi fie, narodul preotul ţi l-a legat.
Mărgele albastre eu ţi-am atârnat
Pentru de deochi, nu plânge, dormi!
Toate zilele, mama ta trează,
Nedormită, veghează lângă leagănul tău.
Te leagăn ca să dormi şi să creşti,
Cu plânsu-ţi inima să nu-mi răneşti,
Dormi şi tu, ca să dorm şi eu,
Sfântă Maica Domnului, dă somn copilului meu!”.
Când se deşteaptă copilul din somn, atunci armencele au obiceiul că-l iau în braţe şi ţin, cu o mână, mânuţa copilului, jucând-o sau jucând şi ele, cu copil, cu tot, prin casă şi cântând următorul cântec, care se numeşte „dan-dan”:
Dan-dan, uşile,
Să cutreieri odăile,Să înjunghii mieii,
Să le mănânci carnea gustoasă,
Din oase fluier să-ţi faci.
Să cânţi, să sari şi să joci,
Seara acasă să vii,
La vecini să te închini,
Pe părinţi să-i săruţi.
Să cânţi, să sari, să te plimbi,
Hop, hop, copilul meu,
Să sari, copile, daudaua,
Să creşti mâncând gata,
Pe părinţi să-i înveseleşti,
Viaţa-mi ţi-o dau, să mă săruţi,
Pe Iluminatorul nostru să-l saluţi!.
La 40 de zile după naştere, vine mama, cu copilul, la biserică şi bate, în tindă, 40 de metanii şi, apoi, preotul o introduce în biserică. Aice, preotul ia pruncul în braţe şi se duce, cu el, înaintea mesei sfântului altar, rugându-se, iar după finirea acestei ceremonii, îl dă mamei, care se întoarce, cu el, acasă.
Când copilul începe a se ridica din leagăn şi a şede singur, atunci se aşează el în un scăunel, anume făcut, cu rotiţe. Copilul stă în acest scăunel, în picioare, şi nu poate cădea jos; prin mişcările lui, însă, scăunelul se mişcă din loc şi copilul deprinde, aşa, a-şi schimba picioarele şi a îmbla.
Cum începe copilul a îmbla singur şi a ieşi pe afară, ba şi pe drum, atunci, pe loc, se cheamă o babă, care să-l descânte, ca nu cumva câinii să-şi ridice capul spre el sau să latre la dânsul, şi aşa să-l sperie. Iată descântecul obişnuit:
Cine este, cap nu este, Piatra morii pe capul lui, Lăcata dracului pe gura lui!.
,,Etnii bucovinene,, de Dimitrie Dan, 1904
- Cele 10 Reguli Pentru Femeile Însărcinate
- Lăsați Copiii Să Se Frigă!
- Săraca Mamă, Nu-I Ca Ea!
- altele
Dacă vrei să fii la curent cu ce noutăți de maidemult apar pe aici, îți recomand să te abonezi .
