Cică odată Arhanghelului Mihail, purtătorul de moarte, i-a venit și lui poftă, – dă, ca omul, – să se scoboare pe pământ și să se gospodărească.
Da Dumnezeu cel bătrân i-a zis lui :
– Măi Mihaile, bagă-ți mințile în cap și șezi la locul tău, că cei ce-s în lumea de jos nu știu cum să fugă de acolo ; și tu vrei să te bagi în prăpastie?
– Ba că nu vreau, ba că voiesc să văd lumea mai de-aproape, ba că cârc, ba că mârc, Arhanghelul se tot codea pe lângă Dumnezeu, până ce l-a făcut să-i fie lehamite de atâta buimăceală, și i-a zis Dumnezeu :
– Da du-te, omule, și mă lasă în pace! Da să știi de la mine : la bun capăt n-ai s-o scoți.
Dacă-i dete voie Dumnezeu, Arhanghelul se coborâ într-o clipă pe pământ. Și nu trecu nici trei zile la mijloc și-și și alese o femeiușcă, coz de frumoasă. S-a dus cu ea la popa, s-a însurat, și-a făcut o nuntă mare-mare, de se auzeau cobzarii tocmai la al optulea sat depărtare.
Așa, după ce s-a însurat el, nu apucă să trăiască, dragă Doamne, nici o lună cum ți-i omul, și și-a și început a se tărăgăi de chica dragului.
Muierea, ca toate muierile, hărțăgoasă ; Sfântul cu mofturile lui : azi hâr, mâine haț, în toate zilele trebuia să sară starostele și cu megieșii să-i despartă, că nu mai era chip : își scoteau ochii de vii.
Mai azi mai cu cu bine, mai poimâni cu ștropseala, o duseră ei câne-cânește vre-o patru – cinci ani, că într-o zi chiar i-a scos un ochi Sfântului nevasta lui. Și de atunci e Moartea chioară și nu vede bine pe cine să ia. Dacă văzu așa că nu-i chip, se duse Sfântul la decasterie și ceru să se despărțească. Vlădica însă l-a trântit la butuc trei zile și trei nopți, numai pe apușoară și pe o mână de hrișcă…
Da a dat Dumnezeu și s-a milostivit Vlădica, și i-a dat drumul, și l-a despărțit de talpa iadului.
Acu, după multă vreme și după multe metanii și post, Dumnezeu l-a primit iar în cer pe Arhanghel și l-a pus iar în slujba lui. Da’ precum lui îi era dor în lume numai de fecioru-său, care era acu băiet de vreo optsprezece ani, Dumnezeu i-a îngăduit ca să se arate la față câteodată feciorului său, sub chip omenesc, dar la nimeni altul.
Așa odată Arhanghelul se duse la capul unei fetișoare ca de cinspezece anișori, ca să-i ieie sufletul. Cum s-a întâmplat că tocmai fetișoara aceea era ibovnică băiatului Morții.
Băiatul stătea la picioarele bolnavei și suspina adânc, când deodată vede ivindu-se tatăl său, care se gătea să ieie sufletul fetei.
– Vai de mine, da ce vrei să faci, tată? strigă deodată el cât se putu.
Ce să fac! ian să iau sufletul fetei ieștia, să-l duc în cer!
– Da nu se poate, tată, că-i drăguța mea, că țiu la ea ca la ochii din cap…
– Ce să-ți fac, puiule, dacă slujba mea cere așa!
– Da te rog, tată, da nu te îndura!
Da chiu, da vai, degeaba și pace! Moartea nu se îndură cu nici un chip!
– Trebuie să iau sufletul cu orice preț, să-l duc lui Dumnezeu, și pace!
– Dacă-i așa, tatuță, dacă nu vrei să asculți rugăciunile mele, tatuță, să știi că mă duc să chem pe mama, să vie și ea să te roage…
Când auzi Sfântul de mă-sa, odată i se încreți carnea de pe oase, i se zburli părul măciucă, își deschise aripile, și să te duci duluță! Cât te-ai șterge la nas, se făcu nevăzut.
Iar fata rămase vie, nevătămată. Și s-a măritat cu băiatul și a făcut o nuntă cu masă…
N. A. Bogdan, Povestiri și anecdote din popor, 1892
Dacă ți-a plăcut, îți recomand să te abonezi, ca să nu pierzi și alte povești.
