(urmare)
Amorul fizic, mai mult sau mai puțin „romantic”, dar rezultat din același instinct de reproducere, a avut o zeiță specială : Venus, fiică a lui Jupiter, născută din spuma mării, pe țărmul insulei Cipru.
Venus avea numeroase denumiri și semnificații, după popoarele care o adorau în chipuri diferite. Ca zeu, amorul fizic, l-a avut pe Adonis (Adonai al vechilor Israeliți), unul din nenumărați amanți atribuiți lui Venus. În Fenicia, Venus și Adonis erau adorați sub numele Astarteei, divinitate hermafrodită, ale cărei statui aveau ambele sexe.
Cultul lui Venus a fost, pentru vechile popoare, un mijloc de a-și spori populația și bogățiile. În templele înălțate zeiței, slujeau frumoase preotese. Acestea se dădeau străinilor ce vizitau pădurile sacre, în schimbul darurilor pentru cultul zeiței. Era o prostituție sacră, pe care navigatorii, neguțătorii și simplii libertini o preferau prostituției anonime.
Pasifae, soția regelui legendar Minos, s-a folosit de acest obicei, instituind în Creta multe altare în cinstea zeiței Venus. Ea însăși, femeie extrem de pătimașă, se „sacrifica” acestui cult. Ajunse la o rafinare atât de excesivă, încât bărbații cei mai viguroși n-o puteau satisface. Legenda povestește că zeii au ascultat de rugile ei, trimițindu-i în cale un splendid taur alb. Prins și ținut în grajdurile regale, Pasifae a cerut să se făurească din metal o vacă acoperită însă cu o piele de vacă veritabilă. Nesățioasa regină s-a așezat comod în interiorul acestei vaci artificiale. Taurul, eliberat, se năpusti asupra ei. După câteva momente, confidentele scoaseră pe Pasifae la lumina: figura ei era radioasă…
Lunile treceau. Regina rămase gravidă. După nouă luni, ea îndură cu curaj durerile facerii.
Un muget slab se auzi și un monstru aparu : jumătate taur, jumătate om.
La întrebarea regelui, Pasifae răspunse că acesta e fiul lui! Furios, regele adună consiliul, pentru a convinge pe regină că monstrul trebuie să dispară. Pasifae amenință că va revoluționa regatul pentru „infanticid regal”.
Astfel, monstrul rămase în viață, purtând numele de Minos-tauro, în loc de Minos al II-lea. Minos I, care a făgăduit că nu-l va ucide sau încarcera pe monstrul cu trup de om și cap de taur, a construit pentru dansu un labirint atât de complicat încât n-a mai putut ieși de acolo cât timp a trăit*.
Pentru șiretenia lui, Minos a fost numit, după moarte, președinte al tribunalului din infern. Iar Pasifae, pentru bestialitatea ei, a fost scufundată, când a murit, în laguna strigiană.
Legenda Minotaurului are desigur ca bază moravurile sexuale din vremuri imediat anterioare celor istorice. Bestialitatea, sodomia erau manifestări ale unei promiscuități mai „regulamentare” dar tenace. Prostituția primitivă a devenit, în epoca religiilor păgâne, „prostituție sacră” în cinstea zeităților sexuale. Libertinajul a luat pe atunci forme atât de rafinate, încât s-a pus sub scutul divinităților.
*Minotaurul constituia spaima întregului ținut. Îi era adus, drept hrană, tributul pe care Minos îl pretindea atenienilor. Acest tribut consta din șapte tineri și șapte tinere, pe care Minotaurul îi devora în fiecare an. Theseus a fost cel care a pus capăt acestei fărădelegi : el a ucis Minotaurul, izbăvindu-i totodată pe atenieni de sângerosul tribut.
Mic dicționar mitologic greco – roman de Anca Bălăci
Dacă vrei să fii la curent cu ce noutăți de maidemult apar pe aici, îți recomand să te abonezi (mai jos), e foarte simplu și dacă nu-ți mai place, e la fel de simplu să te și dezabonezi.
