Cu tot sinistrul său renume, Nero nu era nici mai prejos, nici mai presus de ceilalți Cezari ai familiei sale.
A întreținut raporturi incestuoase cu mama lui, Agripina, pe care a ucis-o mai apoi. Era un client al lupanarelor și tavernelor ordinare. Ca împărat a violat pe vestala Rubria și a castrat pe un tânăr, Sporus, căsătorindu-se cu el în mod solemn. Îmbrăcat ca împărăteasă, Sporus îl însoțea în lectică la reuniunile din Roma și în cetățile grecești. Acoperit cu o piele de fiară, Nero se năpustea asupra bărbaților și femeilor legate de stâlpi și, după ce-și satisfăcea dorințele, se lăsa el însuși în prada unui sclav eliberat, Doriphore, cu care s-a căsătorit, ca și cu Sporus, imitând strigătele de durere ale unei fecioare violate. Nu-i lipseau nici femele și fetele din familiile cele mai nobile care, la golful Bales, veneau atât de multe, încât făceau coadă.
Cruzimea lui Nero era priverbială.
Cu o lovitură de picior, a ucis pe soția sa, Popeea, însărcinată și bolnavă. A condamnat la moarte pe Antonia, fiica lui Claudiu, pentru că a refuzat să ocupe locul Popeei. A deflorat și torturat pe Aulus Plautius, sub pretext că Agripina, mama sa, îl iubea. A pus la cale otrăvirea fratelui său, Britanicus, și nu era străin de otrăvirea predecesorului său, Claudiu. Celebrul Locust experimenta, pe animale și sclavi, otrăvurile sale.
Pănă și pe Seneca l-a silit să se sinucidă.
Romanii l-au suportat pe Nero timp de 14 ani. Acest om care a incendiat Roma, a avut totuși admiratori și după moartea lui. Cetățenii romani îi împodobeau mormântul cu flori… S-a pus problema dacă Nero, care a încercat aproape toate artele (poezia lui nu era de disprețuit) a fost într-adevăr monstrul legendar, așa cum ni-l arată tradiția ; sau, dacă memoria lui n-a fost vestejită de patrioții romani care nu-i puteau ierta preferința lui pentru cultura greacă și de creștinii care nu-l puteau ierta pentru că a dezlănțuit primele persecuții contra lor.
Unele studii recente tind să arate că Nero a vrut să ușureze poporul de biruri, că a apărat pe Greci și pe sclavii eliberați și că a supus controlului public finanțele Statului.
Un critic ca G. Brandes a scris că un om cu judecată nu poate crede că Nero a dat foc Romei.
În ce privește persecuțiile feroce contra creștinilor, este de remarcat că ele nu sunt menționate în nici o scriere creștină anterioară apariției Analelor lui Tacit. În cartea „Faptele Apostolilor” nu sunt pomenite persecuțiile neroniene. Abia în cronica lui Sulpiciu Sever, din secolul V. se găsește o aluzie la masacrul creștinilor.
Se pare că este exagerat să se afirme că sub domnia lui Nero a fost o luptă între creștinism și păgânism. Poate că doctorul W. Schur are dreptate când îl prezintă pe Nero ca un Petru cel Mare roman, obsedat de ideea de a infuza imperiului un sânge nou, împingând-l spre Orient, așa cum Petru cel Mare împinsese Rusia spre Occident.
Un dramaturg englez a încercat să vadă în Nero un fel de Oscar Wilde în purpură imperială Wilde n-a avut îndrăzneala lui Nero, iar acesta n-a avut geniul literaturii englez.
Nero, învestit cu toată puterea, și-a trăit viața ca un zeu. Ambii artiști au căzut victime ale urii pe care vulgul o are față de orice cultură superioară. Autorul acestei piese moderne (1924) pune în gura lui Sporus, favoritul lui Nero, aceste cuvinte :
„Ați ucis pe Nero, pentru că el înțelegea Frumusețea. Sunteți niște brute… Eu însă, voi trăi cu Nero câtă vreme se vor găsi oameni care să adore Elada”…
Dacă vrei să fii la curent cu ce noutăți de maidemult apar pe aici, îți recomand să te abonezi .
