Connect with us

Hi, what are you looking for?

Datini și credințe

Naşterea şi moartea la Ruteni

Franz Jaschke, 1807

Bărbaţii sunt, faţă de femeile lor, pe timpul însărcinării, mai prevenitori şi le aduc toate lucrurile pe care le poftesc atunci. Femeile îngreunate se feresc ca nu cumva să întâlnească pe cineva care ar duce trei vase cu apă, căci se crede că ele, atunci, ar naşte gemeni sau chiar trei copii.

Băiatul nou născut este primit cu mare bucurie, pe când copila, cu întristare. Băiatul, îndată după naştere, se scaldă în apă rece, ca să fie tare şi vârtos, copila însă în apă caldă, ca să fie fragedă şi frumoasă.

Moaşa, când scoate copilul din scălduşcă, stupeşte de trei ori în ea, ca de copil să nu se prindă deochiul.

Până la încreştinarea copilului, nu se împrumută din casă nimica, căci altfel s-ar da norocul copilului din casă, iar la poarta casei unde s-a născut un copil, se leagă ceva roşu, ca copilul să nu ce deoache de cei ce vor intra în acea casă.

Bărbatul, pe timpul durerilor naşterii, se află în apropierea femeii sale, lângă care veghează moaşa neînvăţată: moaşa sau baba, de regulă o femeie bătrână, care îndată ce a sosit la casa femeii, se îngrijeşte şi pune sub perina de sub capul ei o căciulie de usturoi şi un cuţit, ca femeia să fie scutită de duhul cel rău.

Copilul nou născut se aşează într-un leagăn în forma unei lăzi, foarte adesea însă îi ia locul o mare covată. Deasupra copilului, moaşa face semnul crucii, rostind, totodată, nişte versuri, prin cari el se apără de vrăji şi deochi.

Cel ce vine în casa în care se află un nou născut nu vine cu mâna goală, ci, de regulă, aduce un dar pentru lehuză, care constă în obiecte de mâncare, iar când iese din casă, smulge, mai întâi, câteva fire de lână din cojoc şi le pune în leagănul sau covata cu nou născutul prunc, ca somnul acestuia să nu fie stingherit.

Ca cumetri se poftesc rude, amici şi cunoscuţi buni, care aduc daruri în casă şi anume: cereale sau leguminoase. Păcat ar fi, când o femeie grea, a ţine un copil la botez.

A da nume copilului este dreptul preotului, însă oamenii îşi do­resc pentru copiii lor, de regulă, numele părinţilor lor aflători în viaţă, care dorinţă li se şi împlineşte. La botez, copilului nu i se dă numele unui consângean mort, căci, în cazul acesta, copilul ar trebui să moară.

Este obiceiul că, de la naşterea copilului şi până la botezul lui, în toate nopţile arde o lumină în casă, ca duhurile cele rele, care au putere
numai în întuneric, să nu se apropie de copil.

Lehuza stă, câteodată, numai o zi în pat, din ogradă însă nu iese, în primele opt zile.

Copilul se botează, de regulă, a doua zi după naştere. După botezul copilului, cumetrii, care câteodată sunt chiar zece la număr, se duc cu copilul la casa cumătrului lor, unde se veselesc chiar şi până a treia zi, cinstind, cu acest prilej, cât mai multă horilcă. Cumătrii obişnuiesc a face, la acest prilej, finului lor daruri, şi anume: un purcel, un miel, ba şi un viţel. La cumetrii, flăcăi şi fete, care n-au fost cumetri, nu participă.

Este obiceiul că Rutencele alăptează copiii lor un an de zile şi mai bine.

Dacă se naşte un copil mort sau moare imediat după naştere, fără să fi primit sfântul botez, atunci această întâmplare se socoteşte că este o mare nenorocire şi mama trebuie să stropească, timp de şapte ani, mormântul copilului ei cu agheasmă. În acest răstimp, adică, sufletul acelui copil vine, la miez de noapte, şi bate la fereastră, cerând botezul cu cuvântul „Kresta!” („Crucea!”). Cel ce aude această rugăminte, trebuie să recite formula sfântului botez şi să arunce afară o bucăţică de pânză,
care să reprezinte crijma botezului, şi abia atunci sufletul copilului este mântuit şi are odihnă.


Ruteanul crede că, dacă buha se pune pe-o casă şi strigă acolo, atunci din acea casă cineva, în scurt timp, va muri.

Murind cineva, atunci se adună vecinii, îi spală trupul şi, după ce l-au îmbrăcat în hainele sale cele mai bune, îl aşează pe laiţa din prejma icoanelor, aşa că capul vine spre răsărit, mâinile ţinând o lumină de ceară pe piept, iar picioarele spre apus, adică spre uşă. Mortul se acopere apoi cu o pânză albă, de la picioare şi până la gât. Murind o fată, ea se scaldă numai de fete.

Este obiceiul că casnicii şi rudele cele mai de aproape bocesc pe cel mort, în unele părţi apropiate de Români se şi năimesc bocitoare.

Ruteanul nu zice că i-a murit femeia sau fiica, ci că a pierit: „Jinka moia uhebla” („Femeia mea a pierit”). Tot în acest fel se exprimă şi Huţanul, şi scriitorul acestora, păstorind enoria Sadău, a înmormântat o femeie bătrână din vârful muntelui Cununschi. Cu acest prilej a auzit cum bocea fiul pe mamă-sa moartă, cu cuvintele: „Mamenko moia zolotenka, scribnenka, na şo-s uhebla?” („Mama mea de aur, de argint, la ce ai pierit?”).

Gospodarului mort i se pune cuşma în cap, tot aşa şi flăcăului, dar acestuia, cu cununa de mire. Femeile se îmbrobodesc cu ştergarul, iar fetele se gătesc cu găteala de mireasă, cu pene şi cordele.

Mortul, înainte de a fi scos din casă, se aşează într-un sicriu de scânduri geluite de brad, la care se lasă o ferestuică, ca sufletul să aibă pe unde se întoarce la trup.

Fundul sicriului nu se podeşte cu o scândură, ci se face din împletitură de vergele de răchită. Când scot mortul din casă, este obiceiul că cei ce duc sicriul ating cu el, de trei ori, fiecare prag peste care trec, ca semn de rămas bun şi iertăciune de la casnici, care, după scoaterea mortului, rămân în casă, închizând uşile şi fereştile după dânsul, ca nu cumva mortul să cheme pe careva din ei cu sine. Ei abia mai târziu ies şi petrec mortul. În biserică, rudele descoperă sicriul, ridicând capacul, uneori încunjurat cu brebenoc, şi sărută mortul, luând aşa rămas bun de la dânsul.

Hainele mortului se dau de pomană la rude. Afară de aceea, este obiceiul că se aruncă în groapă, peste sicriul mortului, lumini de ceară, bani de aramă sau nichel şi bulgări de ţărână. Peste groapă se dă celui ce a săpat groapa de regulă o găină neagră, doi colaci şi o lumină pentru sufletul răposatului.

Este obiceiul că Rutencele, când le moare un copil de ţâţă, fac din ceară o trăchinuţă, în care îşi storc din ţâţă câteva picături de lapte şi o pun în sicriu, lângă copil, ca el să nu flămânzească până pe cea lume.

Mormintele se vizitează numai cu prilejul unei alte înmormântări.

După înmormântare – în unele părţi, imediat după scoaterea mortului din casă şi aşezarea lui în ogradă – toţi care l-au petrecut pe cel răposat se întorc în casa lui, unde asistă la panahida ce-o săvârşeşte preotul pentru sufletul mortului şi, apoi, se aşează cu toţii la masă, respectiv la cinste – lucrul principal –, care, câteodată, nici a doua zi nu se sfârşeşte.

S-au întâmplat şi cazuri că mortului i s-a pus, lângă cap, în sicriu, un şip cu horilcă, ca el şi în ceea lume să aibă de această delicioasă băutură, când îi va fi sete.

Pe morminte este obiceiul a planta brebenoc şi vâzdoage.

Timpul doliului durează, de regulă, şase săptămâni. Până la înmormântarea unui casnic mort, toţi casnicii de genul masculin umblă cu capul gol, fetele – cu părul despletit.

Dacă o fată vrea să se mărite pe timpul doliului după părinţi, atunci se duce la joc şi aruncă, acolo, jos, câţiva bani, ca prin aceştia să se răscumpere de durata doliului.

Fericiţi sunt copiii, ba chiar şi bătrânii care mor în răstimpul dintre Paşti şi Înălţarea Domnului, căci aceia se duc în cer.

Dacă a murit cineva şi după dânsul a murit altul, atunci se crede că mortul cel dintâi l-a chemat pe cel următor după sine.

Se crede că dacă plouă, în ziua înmormântării unui mort, şi în groapa lui cade măcar o picătură de ploaie, atunci mortul merge în rai.

Un mort ai cărui ochi rămân deschişi se ţine de semn că dintr-acea casă va mai muri cineva.

Rutenii din Bucovina*, Dimitrie Dan, 1913

*Fiind Românii din Bucovina siliţi să poarte, acum, o grea luptă de apărare a naţionalităţii şi bisericii româneşti, moştenite de la strămoşi, în contra nesăţioaselor pretenţii ale Rutenilor (conferă Chestiunea bisericească în Bucovina de T. V. Stefanelli, Bucureşti 1912), am crezut oportun să dau la lumină, tocmai acum, ceastă schiţă etnografică asupra Rutenilor, ca ei să fie mai bine cunoscuţi.
Lucrarea mea nu este nouă, ci ea a fost scrisă, într-un cadru mai îngust, în anul 1885, când mă aflam, ca expozit parohial, în satul rutean Iujineţ, de la frontiera Galiţiei, ca răspuns la întrebările, trimise mie, atunci, prin Consistoriul arhiepiscopal, de cunoscutul etnograf H. de Himel, pe atunci i. r. căpitan – astăzi, general în retragere – la Regimentul de Infanterie 41, recrutat din feciori români din Bucovina…

Dacă vrei să fii la curent cu ce noutăți de maidemult apar pe aici, îți recomand să te abonezi .

Click to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


Recente

Newsletter

Despre Autor

Vitalie Bichir

Mă numesc Vitalie Bichir și sunt actor, dar asta n-are nici o legătură cu ce fac eu aici.
Adun texte scrise maidemult, care pentru unii, poate, sunt niște vechituri fără valoare, dar mie-mi plac și culmea, unele mă și distrează.
Adică vreau să fac / un fel de Bric-à-brac (uite că mi-a ieșit și-o rimă) , ceea ce însemnează din franțuzește: „Magazin de vechituri; vechituri, lucruri fără valoare, uzate și demodate” spune Dex-ul. Bric-à-brac-a-la-bichir.

 

Articole asemanatoare

Strigoi

Vizualizari: 3.930 Strigoiul se naşte ca orişice copil; el însă se cunoaşte căci are pe cap o chitic, tichie, căiţă, perdeă , sau pe...

Placeri vechi

Vizualizari: 2.474 Curtezane celebre  (urmare) Amorul fizic, mai mult sau mai puțin „romantic”, dar rezultat din același instinct de reproducere, a avut o zeiță...

Placeri vechi

Vizualizari: 1.879 Curtezane celebre  (urmare) În primii ani ai Romei, în epoca regilor, o curtezană cu numele de Flora își câștigă celebritatea în același...

Strigoi

Vizualizari: 1.694 ...Bărbaţelul meu Iubit! De aseara ai murit, Of! şi nu pociu sa te uit. Şi la altul sa ma uit! El acum,...