Pe cel care n-o venerează pe Afrodita cea strălucitoare ca aurul, pe cel care-i respinge darurile și nu se supune puterii ei, zeița dragostei îl pedepsește fără cruțare.
Așa l-a pedepsit Afrodita pe Narcis, fiul lui Kefios, zeul unui râu, și al nimfei Leirope. Narcis era nespus de frumos, dar rece și trufaș. El nu iubea pe nimeni decât pe sine și își închipuia că numai el este vrednic de iubire.
Odată, pe când se afla la vânătoare și se rătăcite în desișul unei păduri, fu zărit de nimfa Echo. Aceasta nu putea să intre în vorbă cu Narcis, pentru că zeița Hera îi dăduse o grea pedeapsă : nimfa Echo trebuia să tacă, iar la întrebări putea răspunde numai îngânând ultimele cuvinte rostite de cel care i se adresa. Echo îl privea cu admirație pe chipeșul tânăr, stând ascuns în desiș. Narcis privi în jur, neștiind încotro s-o apuce și strigă tare:
– E cineva pe aici?
– Aici! răsună puternic răspunsul nimfei.
– Vino! o cheamă Narcis.
– Vino! răspunse Echo.
Frumosul Narcis privi uimit în jur dar nu văzu pe nimeni. Mirat, strigă tot atât de tare :
– Vino să ne întâlnim!
Și nimfa Echo răspunse, plină de bucurie:
– Să ne întâlnim!
Cu brațele întinse, nimfa ieși din pădure și alergă spre Narcis, dar frumosul tânăr o respinse mânios și pieri în adâncul codrului.
Narcis, în schimb, rămase ca și înainte, tot așa de trufaș, tot așa îndrăgostit de sine. El nu împărtășea dragostea nimănui. Trufia lui răni inimile multor nimfe. Într-o zi una din ele îi spuse :
– Te blestem, Narcis, să iubești și tu odată, dar ființa pe care o vei iubi-o, să nu-ți împărtășească dragostea!
Dorința nimfei se împlini. Afrodita, zeița dragostei, se mânie foarte tare că Narcis îi respinge darurile, și îl pedepsi. Într-o zi de primăvară, pe când era la vânătoare, Narcis se duse la un izvor, să se răcorească. Apa acelui izvor nu fusese atinsă niciodată, nici de păstori, nici de ciutele de munte. Nici o creangă frântă nu căzuse în el vreodată și nici chiar vântul nu mânase într-acolo minunate petale de flori. Apa era curată și limpede, răsfrângând ca o oglindă tot ce se afla împrejuru-i : și tufele de pe mal, și chiparoșii zvelți, și cerul albastru.
Narcis se apleacă deasupra izvorului, sprijinindu-și mâinile pe o piatră ieșită din apă, și se văzu acolo întreg. În toată frumusețea lui. Acum îl ajunse pedeapsa pe care i-o sorocise Afrodita. Își privi uimit chipul oglindit în apă și îl cuprinse o dragoste puternică. Cu ochii plini de iubire își cerceta imaginea din apă, care îi făcea semn să vină, îl chema, își întindea mâinile spre el. Narcis se înclină deasupra apei ca să-și sărute propriul lui chip, dar buzele lui atinseră numai apa rece și limpede a izvorului.
El dădu totul uitării, nu mai pleca de lângă izvor și nu se mai satura admirându-se pe sine însuși. Narcis nu mai mânca, nu mai bea, nu mai dormea. În cele din urmă, plin de deznădejde, strigă, întinzându-și mâinile spre chipu-i oglindit în apă :
– O, cine a mai suferit atât de crunt! Nu ne despart nici munți, nici mări, ci doar un firicel de apă și totuși nu putem fi împreună. Ieși dar, din apa aceasta de izvor!
Cum privea el așa în unde, căzu pe gânduri. Deodată o idee îngrozitoare îi trecu prin minte și șopti chipului din apă :
– O, vai și amar de mine! Teamă mi-e că m-am îndrăgostit de mine însumi! Doar tu – sunt eu! Iubesc propria-mi făptură! Simt că nu mai am mult de trăit. Abia înflorit, mă voi ofili și voi trece în întunecata împărăție a umbrelor. Nu, moartea nu mă sperie ; numai ea va pune capăt chinurilor dragostei mele.
Puterile îl părăsesc pe Narcis, pălește și simte că moartea îi e aproape, dar nu se poate despărți de imaginea din apă. Narcis plânge. Lacrimile îi picură în apa limpede a izvorului și pe fața lui lucie începură să se facă cercuri-cercuri, iar minunatul chip pieri.
Îngrozit, Narcis strigă :
– O, unde ești! Întoarce-te! Rămâi! Nu mă părăsi, căci sufăr amarnic. O, lasă-mă să te privesc măcar!
Apa se liniști iarăși, chipul se ivi din nou, iar Narcis îl privea mereu, mereu, cu nesaț. El se usca precum se zvântă roua de pe flori în bătaia soarelui dogoritor. Nefericita nimfă Echo vedea cât suferea Narcis. Ea îl iubea ca și odinioară ; durerea lui Narcis îi frângea inima.
– Vai, amar mie! – spuse Narcis.
– Amar mie! – răspunse Echo.
În cele din urmă Narcis, istovit, spuse cu glas tot mai molcom, privindu-și chipul în apă :
– Cu bine!
Și răspunsul nimfei Echo răsună și mai slab, abia auzit.
– Bine!
Capul lui Narcis se lăsă pe iarba verde de pe mal și întunericul morții îi închise ochii. Narcis muri. Îl jeliră nimfele tinere din pădure, îl jeli și Echo. Nimfele îi pregătiră tânărului Narcis mormântul, dar când se duseră să-i ridice trupul, nu-l mai găsiră.
Pe locul unde se lăsase în iarbă capul lui Narcis, răsărise o floare albă și înmiresmată : e floarea morții și se numește narcisă.
După Metamorfozele lui Ovidiu de N. A. Kun, 1914
Dacă ți-a plăcut, îți recomand să te abonezi, ca să nu pierzi și alte legende.
