Poveste ţigănească
Dzice că înainte de asta cu câteva sute, ori doară chiar mii de ani, trăia oare-undeva un craiu, care avea o fată tare frumoasă. Și la fată prinseră a veni peţitori, colea când era de măritat, dar’ el dzicea, că nu o va da, numai după acela, care va căuta şi va afla pe Mama vremii, ca să o poată întreba: Când va muri el, craiul ? deoare-ce el avea o apă, carea, dacă o bea în ciasul morţii, alungă moartea; de o bea însă mai înainte decât în ciasul morţii, trebuia negreşit se moară el.
Mulţi ani a aşteptat craiul numai înzădar, că nime nu se afla atât de nebun, să meargă pană la Mama vremii, pentru o fată, că doară mai sunt ele fete ‘n lume; şi aşa fata craiului îmbetrânia vedzând cu ochii de dorul măritişului şi peţitori nu-‘i mai veniau.
Din pricina asta de multe-ori îi treceau fiori răci pe la inimă, şi se gândia, că poate s’ajungă dzile, cât să împletească cosiţe albe, cărunte, atunci plângea în cea grădină, de gândiai că s’a prăpădi, biata fată. O ajunsese vremea măritişului!
Odată eară, când sta ea aşa îngândurată şi supărată în grădină, eată veni la ea un voinic tînăr şi frumos şi dzise: „Fată de craiu, nu fi supărată, că eu sciu ce dorire ai. De voiu audzi din gura ta cuvânt, cumcă mă iubesci, eu voiu porni în minuta aceasta, şi voiu căuta pe Mama vremii, şi pană nu o găsesc nu mă las, şi aduc răspuns după-cum cere Măria Sa craiul”.
La vorbele aceste fata într’atâta s’a bucurat, încât a sărit în grumazii tînărului, ‘l-a cuprins, ‘l-a sărutat şi drăgostindu-‘l ‘i-a dzis: „Du-te, dragul meu, şi dacă vei veni voiesc a-‘ţi fi femee pe lege şi a te iubi aşa, cum încă nime n’a mai iubit, cum nici o femee nu ‘şi-a iubit bărbatul”. Audzând voinicul vorbele fetei, s’a smuls din braţele ei şi a apucat drumul în lumea mare, să afle pe Mama vremii.
Mult timp a tot mers el din ţeară ‘n ţeară, şi încă nu a găsit nici un om, carele ‘i-ar fi putut arăta drumul, ce duce la Mama vremii. Odată şedea seara cam târdzior lungă ţermurele unui părăuaş şi se gândia ce să mai înceapă ? Încătrăo se mai apuce ? Stând aşa gânditor se uita în apă şi zări într’însa o biată furnică bătându-se cu moartea; aci p’aci era să se înece, dacă tînerul nu ‘i-ar fi băgat în apă un băţ de care aninându-se biata furnică, a scăpat cu dzile. Şi cum scăpă de primejdie, se târi pană lungă tinăr şi-‘i dzise: „Tu m’ai mântuit de înecare, dar’ eu acum nu-‘ţi pot mulţumi altcum, decât dându-‘ţi un ou de ale mele. Ţine-‘l bine. Şi de vei fi vr’odată în primejdie, sparge oul, şi eu voiu fi lungă tine dimpreună cu tot poporul meu de furnici şi-‘ţi voiu ajuta. După aceea a ouat furnica un ou şi ‘şi-a perdut urma.
Eară a trecut mai mult timp şi apoi, trecând tînărul nostru prin o pădure mare, s’a întâlnit cu un june, ce păscea vaci albe. Şi a întrebat pre june, nu cumva scie unde locuiesce Mama vremii? Ear’ junele a răspuns: „Eu nu sciu, dar’ să mergi mai în sus, că vei da de tatăl meu păzind vacile cele negre, doară el îţi va pute spune”.
Tînărul s’a dus mai încolo, şi s’a întâlnit cu un bătrân, care păzia nisce vaci negre:
„Nu scii, bade, unde locuiesce Mama vremii ?”
„Nu sciu, dragul meu, dar’ moşul meu, care e mai în sus în pădure, şi care păzesce vacile cele galbene, acela poate că-‘ţi va sci spune”.
Tînărul nostru s’a dus mai încolo şi a întâlnit pre un moşneag, care păzia vacile cele galbene, şi ‘l-a întrebat: „Nu scii, moşule, unde şede Mama vremii?” Ear’ moşneagul ‘i-a răspuns: „Nu sciu, dară să mergi la strămoşul meu, care păzesce mai în sus pe munte vacile cele pistriţe, întreabă-‘l pre el, că doar’ de te-a sci îndrepta”.
Acum merse tînărul nostru şi mai în sus prin munte pană nimeri pre un bătrân vechiu ca lumea, păzind nisce vaci pistriţe. „Nu scii, moşule, unde locuiesce Mama vremii?” întrebă tinărul, ear’ bătrânul îi răspunse: „Eu nu sciu, dar’ în vîrful muntelui este un şerpe, care-‘i chiar așa de bătrân ca și lumea, doară el de nu ‘ţi-a sci spune”.
Tînărul se duse mai în sus spre vîrful muntelui unde într’o pesceră dete de un şerpe mare încolăcit cu coda ‘n gură şi mâncându-‘şi coada dela vîrf, dar’ coada crescendu’i earăşi. Pe acesta încâ-‘l întrebă: „Nu scii tu unde locuiesce Mama vremii ?” Ear’ şerpele răspunse:
„De vei ucide de pe trupul meu toate lighioanele eu îţi voiu spune”.
Atunci tînărul s’a uitat pe spatele şerpelui și a zărit mii și milioane de insecte hîde. Și ‘l-a prins pre tînăr greaţa şi groaza de aşa vedenie şi se gândia cum ar pute el omorî atâta hăram de dobitoace? Odată însă ‘i-a venit în minte oul furnicei şi ‘l-a spart, şi mii şi milioane de furnici au venit şi s’au aşedzat pe şerpe şi ‘i-au curăţit necurăţenia de pe trup, apoi s’au făcut nevădzute.
Acum a dzis şerpele cătră fecior: „Eu sciu de ce ai venit tu la mine. Vrei să scii când îţi va muri regele; nu-‘i aşa? Şi fiindcă ai bătut atâta amar de cale, eată îţi spun: El va muri după-ce eară va fi născut”.
Tinărul se reîntoarse acasă și când fu în cetatea craiului audzi, că temendu-se craiul de moarte, cu trei dzile înainte de asta a beut din apa lui cea fermecată şi a încetat din vieaţă, a murit. — Acum tînărul era foarte supărat, pentru-că el bătuse numai înzădar drumul pană la Mama vremii. Dar’ ajungând acasă şi spunând fetei craiului din fir în păr păţaniile lui, aceea îi dzise: „Acum nu mai am lipsă de răspunsul nimărui, în voie-‘mi stă pre cine să aleg de bărbat, şi eu te aleg pe tine”.
Cine era acum mai voios decât tînărul nostru ? El luă pe fata craiului de muiere şi rămase craiu în loc, că doară dzisese şerpele: Craiul va muri după-ce eară va fi născut. Şi tinărul craiu cu tinăra și frumoasa lui crăiasă, de n’au murit — și astădzi trăesc.
Trad. din nemţesce de loan Pop Reteganul, 1891
Dacă ți-a plăcut, îți recomand să te abonezi, ca să nu pierzi și alte povești.
