Nu știu, zău, dar totuși cred că o fi hăt multă vreme de atunci, de când Ileana Consânzeana cea mândră și frumoasă umbla cu Voinic-Înflorit, ținându-se de după brâu și doinind hori de sunau munții de ți se făcea inima izvor de lacrimi la auzul doinelor lor.
De mult o fi, că doar nu a fost numai ieri vremea când Sfântul Arhanghel Gavriil umbla și el ca un moșneag răzimat în cârja-i de oțel, dând oamenilor veste că Dumnezeu pe capul lor o să trimită un potop de limbi străine și nemernice, de nu se vor îngădui cu pizma și de nu vor înceta cu sudălmile.
Sfântul Gavrilă, umblând multă lume împărăție, în un vârf de râpă piezișă, de te îmbătai uitându-te din vârful ei în jos, întâlnindu-s-a și cu Ileana Consânzeana, ce din ochi plângea și din gură doinea, și cu Voinic-Înflorit, cu care dat-au în povești, după cum dau toți drumarii, când rânduiește Dumnezeu ca să se întâlnească.
– Până unde, moșule? îl agrăi Voinic-Înflorit.
– Până mai departe decât tine, voinicel, îi răspunse Arhanghelul Gavrilă.
Pe fecior îl cuprinde roșeața până după urechi de rușine, auzându-i vorbele, căci cum nu, când un moșneag ca el se laudă că „până mai departe decât el”, ca și când el nu ar fi voinic ca să umble mai mult și mai departe decât un moșneag gârbovit de bătrân și alb de cărunt.
– Hei, moșule, că slăbănog mă ții, când îmi zici că nu-s în stare a drumări cât d-ta!
– Voinice, glasul tău puternic și dulce de azi într-un an nu se va mai auzi!
– Și de ce?
– Așa vrea Dumnezeu!
– Așa ar fi, de ai tu frate cu Hristos, îi răspunse feciorul a batjocură.
– Voinice, de nu oi fi frate cu Hristos, apoi cu Sân-Pentru a bună seamă ; de nu crezi, hai, prindem rămaș că de azi în un an să ne întâlnim iară. Tu însă pe atunci îi fi mai neputincios decât cum ți se pare că îs eu acum.
– Bine, fie cum zici, dar griji, că de câștig rămașul, apoi vai de chica ta! îi răspunse voinicul.
– Fie!
Dorindu-și drum bun, fiecare se duse cu gândul ca să-și câștige rămașul.
– Cine a fost acel moșneag îndrăzneț? întreabă Ileana Cosânzeana, căci mi se pare că nu e așa de bătrân după cum îl arată părul. Măi, acela a fost un voinic, ori știe Dumnezeu cine, numai om bătrân nu a fost.
– Și de pe ce l-ai cunoscut?
– De pe ce? Iac’ când mi-a dat mâna, m-a strâns cu atâta foc, cât îmi venea să-mi ardă sufletul de căldura manii lui.
Voinicul, auzind-o, se mânie de nu mai semăna mai mult a om făr’ fiară sălbatică, și așa mânios cum era se năpusti asupra frumoasei copilițe, și luând-o de cap, o azvârli pe râpă în jos, de sfărmi și bucățele se făcu. După aceea, o luă la fugă, de gândeai că să mănânce pământul și nu alta.
Așa a umblat multă lume, până a sosit vremea ca să se împlinească anul când s-a rămășit cu moșneagul.
Când mai era o zi până la an, voinicului i-a venit în minte de rămașul făcut, și uitându-se într-o fântână se văzu mai slab și mai petrecut de cum era atunci moșneagul. Se supără rău văzând că pierde rămașul, și în necazul lui se aruncă în fântână, dar fântâna nu-l primi, căci așa a fost voia lui Dumnezeu.
Era îmbătrânit rău, bietul Voinic-Înflorit, căci gândul și supărarea îi învârstă fața cu o mulțime de zbârcituri, iar părul, din negru ce era, îl prefăcuse în alb ca omătul. Gândurile îl puseră bine, căci el în o mânie, ori poate în un ceas fără noroc, își omorâse pe scumpa lui Ileana, aruncând-o în jos pe râpă.
Arhanghelul Gavrilă, care le știa pe toate cele întâmplate, înschimbându-se în un voinic frumos ca un soare și voinic ca un crai și viteaz ca un leu, se sui călare pe un armăsar negru ca noaptea și iute ca vântul și se duse la râpa unde s-a fost rămășit cu moșneagul drumeț.
Mai mare i-a fost spaima când, în locul moșneagului de odinioară, întâlni un voinic ca și care el nu mai văzuse.
– Bună ziua, Voinic-Înflorit!
– Mulțam, om de omenie, dar eu nu-s Voinic-Înflorit, că-s un moșneag încărunțit.
– Hei, hei, vezi că ai ajuns așa cum ți-am fost spus, așa că tu ai îmbătrânit și eu am întinerit.
– Așa-i, că voia lui Dumnezeu cine i-o poate strica. El poate face cum vrea, noi cești oameni slăbănogi trebuie să ne lăsăm voii lui!
– Așa-i, așa-i, dar cum stăm cu rămașul? Unde ți-e fata cea frumoasă, la care mai mult credeai decât în Dumnezeu?
– A murit atunci.
– A murit, că ai omorât-o tu, netrebnicule!
– Eu nu, fără din voia lui Dumnezeu a murit.
– Ba nu, netrebnicule, că tu o ai aruncat pe stâncă în jos. Eu știu că am văzut urma pe unde a alunecat.
– Asta nu-i adevărat, că eu știu că doar eu am îngropat-o cu popa din satul vecin ; de nu crezi, vino să-ți arăt mormântul.
– Asta e o minciună încoronată, căci tu o ai omorât-o ; hai să-ți arăt eu unde-i sângele ei.
Și ducându-l îi arătă o roșață, care nu era altceva decât o mulțime de insecte roșii și mărunte.
– Vezi tu aceste gujulii? Ele sunt făcute din sângele Elenii Cosânzene.
Voinic-Înflorit auzindu-l, se înspăimântă așa de tare de, din om garbivit ce era, se prefăcu în insectă mică și neagră, care azi plânge mult după iubita lui Ileana.
Oamenii îi zic grieruș, iar la insectele făcute din sângele Ilenii le zic paști, căci chiar în ajunul Paștilor a fost aruncată pe râpă în jos.
Sărbătorile românilor, Tudor Pamfile, 1910
Dacă ți-a plăcut, îți recomand să te abonezi, ca să nu pierzi și alte povești.
