Connect with us

Hi, what are you looking for?

Moda veche

Jocuri de copii

André Henri Dargelas (1828 - 1906)
I. JOCUL DE-A PORUMBEII

Acest joc este pentru copiii de la vîrsta, de șapte ani pînă la zece. În acest joc întră și băieți și fete. Se alege un colț de poartă ori de casă, care se zice că e cotețul porumbeilor. După aceasta doi din cei mai răsăriței și mai întreprinzători dintre copii, se fac unul uliu și altul porumbar.

Porumbarul se duce la coteț cu toți ceilalți copii, cari se zic că sunt porumbei.

Uliul se depărtează de coteț și-i dă tîrcoale primpregiur, cu mîinile întinse, cum face uliul, cînd urmărește de pe sus porumbeii cu aripile întinse.

Nu se apropie de coteț ca de trei sau de cinci pași, după cum adecă se învoiesc de la început.

Porumbarul își înalță porumbii, adecă trimite pe cîte unul din cei mai molatici din copii să se preumble; uliul se ia după dînșii și-i fugărește ca să-i prinză. Aceștia aleargă în dreapta și în stingă, amăgind umbletul uliului. Cind vede porumbarul că vreunul din porumbii săi este aproape de a fi prins, dă drumul la cîte unul din copiii fugaci și mai cotitori.

Aceasta se întîmplă atunci cind uliul pierde răbdarea, lasă pe ceilalți porumbi înălțați și se ia după cîte unul, se ține după dînsul, îl aleargă și vrea cu dinadinsul să-l prinză.

Băiatul cel fugaci, cum iese din coteț, se duce drept la uliu, joacă împregiurul său ca să-i atragă băgarea de seamă asupra sa, ca să lase pe băiatul cel ostenit și să se ieie după dînsul.

Dacă uliul se amăgește și face ceea ce voiește porumbul cel nou venit, de multe ori se păcălește, căci acesta, cum este și de odihnit, bun de picioare și știe să cotească, îl obosește, și alergătura îi este în sec.

Porumbul cel ostenit se întoarce la coteț.

Dacă însă uliul nu se amăgește de porumbul nou venit, nici nu-l bagă în seamă, ci aleargă mereu după porumbul pe care îl fugărea, în sfîrșit îl prinde.

Atunci se face că îl ciocnește în cap, și îl duce la un loc deosebit, unde rămîne pînă la sfîrșitul jocului.

Apoi se ia după alt porumbel și tot așa pînă îi prinde pe toți.

Acest joc vara se joacă.

II. JOCUL DE-A FEȚELE

La acest joc iau parte și băieți și fete. Copiii mai mari de zece ani nu se amestecă în acest joc. Lor nu le mai plac jocuri de acestea.

Oricîți copii vor fi, se fac o tabără. Căpetenia lor pare a fi un neguțător, sau știu eu ce; căci el este totul al copiilor.

Pre lîngă căpetenia copiilor se aleg doi dintre cei mai răsăriți, și zic că unul este Îngerul, celălalt Dracul, și se dau de-o parte.

Atunci căpetenia copiilor rămași lîngă dînsul spune fiecăruia din ei la ureche ce față este el, și-i zice să țină minte bine.

Numele fețelor ce pune el copiilor este după închipuirea ce-și face el că poate să fie mai greu de ghicit, și după cum este el mai isteț și mai ager la minte.

Închipuirea lui este nețărmurită. Gîndul lui se suie pînă în cer, se coboară pînă în iad, la lucruri nevăzute și se preumblă pe pămînt printre lucrurile văzute.

De multe ori auzi punîndu-se copiilor fețe ce nici prin minte nu-ți trece, ca de-o pildă: fața lui Dumnezeu, față ca barba lui Christos, ca raiul, ca limba lui ucigă-l crucea, ca fața iadului, ca fața bisericii, apoi ia de la flori ce i se pare mai deosebit, și altele și altele.

După ce a pus fiecărui copil cîte o față, pe care numai amîndoi o știu, se așează undeva la umbră, șezînd jos. Căpetenia stă in fruntea tuturor și așteaptă.

Dracul și Îngerul stau de-o parte, fără să fi auzit ce nume de fețe a pus căpetenia fiecărui copil. Mai întîi vine Îngerul cătră căpetenia copiilor, sărind într-un picior. El zice:

— Glin, glin, glin, glin.

— Cine este? întreabă căpetenia.

— Îngerul, i se răspunde

— Ce caută?

— Fețe.

— Ce fel de fețe?

— Ca vioreaua, ca nucul etc.

Și n-are voie să zică deodată mai mult, decît numai o față.

Dacă se află printre copii vreunul care să poarte fața ce a cerut, căpetenia i-l dă; de nu, se întoarce desert la locul lui.

Acum vine Dracul:

— Bum, bum, bum, bum.

— Cine este?

— Dracul.

— Ce caută?

— Fețe.

— Ce fel de fețe?

Spune și Dracul ce i se pare: fața ca iadul, ca năframa Precestii etc.

Dacă se află printre copii vreunul cu asemenea față i-l dă și lui, iară dacă nu, se întoarce și el deșert. Și astfel vine pe rînd Îngerul și Dracul, pînă ce ghicesc fețele puse de căpetenia copiilor, luînd fiecare atîția copii cîte fețe a ghicit.

Copiilor, cari au fost ghiciți de îngerul, le pare bine, iară cei ghiciți de Dracul stau mîhniți. Sfîrșindu-se de ghicit toate fețele, căpetenia trage un semn pe pămînt cu un băț. Aceasta se zice că este hotar.

De o parte vine Îngerul și de alta Dracul. Pun fiecare piciorul cel drept pe hotar și, făcîndu-și mîinile scoabe, se apucă amîndoi și cearcă să se tragă unul pe altul preste hotar în partea lui.

Dacă biruiește Îngerul pe Dracul, și mai adesea așa se întîmplă; căci mai întotdeauna cel mai țeapăn dintre copii se face Îngerul, atunci toți cu toții se iau după Dracul,

Îl huiduiesc, și-l aleargă nițel, fără a-i face vrun rău; ci rîzind și făcînd haz de Dracul că este biruit, și copiii toți trec în partea Îngerului.

Dară dacă biruiește Dracul pe Înger, trăgîndu-l preste hotar la dînsul, copiii trec în partea Dracului, cu buzele lăsate și triști, iară îngerul cu nasul căzut se trage de-o parte.

După aceasta, ori începe jocul din nou, sau se învoiesc a se juca de-a altceva.

Acest joc este și de vară și de iarnă. Se poate juca și în casă și afară.

III. INELUȘ ÎNVÎRTECUȘ

Acesta iarna se joacă.

Oricîți copii, băieți și fete, dar mai ales fete, se adună la un loc, și după ce zic una din formulele ce se văd la jocul de-a ascunsele, se alege cine are să se facă.

Cel ce se face pune capul în poala unuia dintre copii, care se și numește căpetenia lor. Prin împregiurul lui se adună toți ceilalți copii, și fiecare pune cîte un deget pe capul celui ce se face.

Căpetenia cu un degetar în mînă, ori altceva tot așa de mic ca degetarul, își ocolește mîna pe deasupra degetelor copiilor, și o lasă pe al unuia dintre ei, zicînd:

— Ineluș Învîrtecuș,

Pe al cui deget am pus?

Copilul cel ce se face trebuie să răspunză:

— Pe al cutăruia.

Dacă ghicește, se scoală și se pune în locu-i cel ghicit, de nu, jocul urmează pînă ce ghicește.

Astfel se joacă pînă li se urăște, și ori încep alt joc, ori își văd de păpuși.

IV. JOCUL DE-A BISERICUȚA

Acest joc este tot de iarnă, și se joacă de oricîți copii ar fi, băieți și fete, dar tot mai ales fete, pînă la vîrsta de șase, de șapte — mult de opt ani.

Unul din copii se face babă bătrînă, cocoșată și neputincioasă, sprijinindu-se în băț.

După dînsa se iau ceilalți copii și o întreabă:

— Unde te duci, băbuță?

— La bisericuță.

— Să venim și noi?

— Veniți, dară să nu care cumva să faceți să scăpați ceva.

— Nu, nu, băbuță.

Și apucînd baba înainte, șiontîc, șiontîc, ceilalți copii se țin după dînsa. Și după ce merge ce merge, copiii în urma ei încep a face din gură: pîrț, pîrț, ca și cum ar scăpa cîte ceva. Baba se supără pe ei, se ia după dînșii, amenințîndu-i și dojenindu-i.

Copiii fug in toate părțile, și rîd, și fac baz de supărarea babei, cît un lucru mare.

După ce unul dintre copii se face a se cai de fapta lor, și încredințează pe baba că se vor purta cuviincios, iară începe jocul, și iarăși o supără, și iarăși rîd și fac un chiloman de baz, de ar înveseli și pe cel mai posac om, care i-ar vedea astfel jucîndu-se.

Iară dacă li se urăște și cu acest joc, încep altul.

V. BĂTAIA ÎN DEGETE

Se aleg cîte doi cari să se bată. Ei stau unul în fața altuia, în picioare. Fiecare din ei ține întinse două degete de la mîna dreaptă, arătătorul și mijlociul.

Unul din ei întinde cele două degete cătră protivnicul său, și acesta îi dă o lovitură preste ele, cît poate el de tare, tot cu două degete. Apoi întinde și el degetele, și cel ce primise lovitura dă el acum. Ca să fie lovitura mai dureroasă, amîndoi își udă degetele cu limba.

Astfel se bat, dînd fiecare cîte o dată, pînă ce unul din ei trebuie să fie răzbit, și atunci cînd se lasă de joc, se zice că este biruit.

Acesta este joc de băieți.

VI. JOCUL DE-A LEAPȘA

Acest joc de copii se urmează închipui următor:

Unul din toți copiii este „leapșa”. Ea stă în mijloc, și ceilalți copii prin preajmă o hărțuiesc cu vorba, cu semne și cu sărituri, dîndu-i a Înțelege neputința de a scăpa de ponosul ce poartă.

Leapșa se răpede la cîte unul și, dacă-l poate atinge cu mîna, cel atins se face el leapșa.

Băieții cînd văd că se răpede leapșa la dînșii se înconvoaie, se strecoară, cotesc în dreapta ori in stînga, ca să nu poată fi atinși.

Dacă se întîmplă ca leapșa să se ieie după vreunul din copii, și acesta se vede încolțit, atunci se pune pe vine, și zice că este cu ouăle în poală. Leapșa îi dă răgaz să se odihnească, și, ori îl așteaptă pînă se ridică, ori se ia după alt copil. Cel cu ouăle în poală pîndește pînă vede pe leapșa că se uită în altă parte, sau că pîndește și ia pe vreunul din copii, cari tot sar prin preajma ei și o tot supără, și atunci se scoală răpede și fuge. Numai cînd izbutește să atingă cu mîna pe vreunul din copii, scapă de ponosul de leapșă.

Acest joc este de băieți și de fete, singuri sau amestecați.

VII. JOCUL DE-A BABA OARBA

Acesta se joacă de copii mai mititei, adecă codănei, cum se zice. Ei pot fi băieți și fete, amestecați, sau numai de băieți, ori numai de fete. El se joacă mai adesea iarna și în casă.

Ca să se știe cine are să se facă baba oarba, se adună toți copiii, cari vor să se joace, într-un cerc, și unul din ei începe a zice una din paremiile arătate la jocul de-a ascunsele. Cel ce rămîne fără să fi ajuns la dînsul vorba din urmă, acela se face baba oarbă.

Pe baba oarba o leagă la ochi unul din copii cu o basma. După aceasta o apucă pe de la spate și o duce aproape de ușă. Ajunși aci, copilul, care ține de umeri pe baba oarbă, o întreabă:

— Pe ce șezi?

— Pe darac.

— Du-te la barbat!

Și o împinge nițel, fără însă a lua mînile de pe umerii ei. Apoi o întreabă din nou:

— Pe ce șezi?

— Pe nuiele.

— Du-te la muiere!

Și iară o împinge nițel, tot fără a lua mînile de pe umerii ei, și o întreabă pentru a treia oară:

— Ce-ai mîncat aseară?

— Pîne cu papară.

— Ieși pe ușă-afară!

— Dar alaltăseară?

— Pîne cu măsline

— Ia-te după mine!

De astă-dată îi face vînt foarte ușor, ca să nu semene că-i dă brînci, și-și ia răpede mînile de pe ea, trăgîndu-se iute înapoi. Dacă baba oarba este mai iute de mîni și, întorcîndu-se, prinde de haine pe cel ce îi zice: „Ieși pe ușă afară“, fără a se feri, apoi acela se face baba oarbă.

După ce îi dă drumul, baba oarba umblă orbecăind și cu mînile întinse, căutînd să prinză pe vreunul din copii. Aceștia se feresc; dară tot nu pot să-și țină rîsul, cînd văd pe baba oarba că prinde aerul, crezînd că apucă pe cineva. Baba oarba ascultă și, încotro i se pare ei că aude șușuituri ori rîsete, într-acolo se îndreptează, și tot așa face pînă ce dă preste vrun copil pe care îl prinde. Atunci își ia legătura de la ochi și leagă pe acel prins.

Acesta este jocul de-a baba oarba.

Preste Milcov copilul ce ține pe baba oarba de umeri îi zice:

— Babă oarbă unde-ai mas?

— Babă oarbă ce ți-ai ars?

— O mînecă de cojoc

— Dă-te-ncoa în joc.

(A. Lambrior, „Convorbiri literare”, an IX, 1 aprilie 1875.)

VIII. JOCUL DE-A BABA GAIA

(Preste Olt se zice „de-a cloaca»; preste Milcov „de-a puia gaia”.)

Acest joc este iarăși de codanei, amestecați băieți cu fete. Doi din cei mai răsăriți din ei, ori din cei mai ageri, se fac: unul cloșca cu pui și altul baba gaia.

După ce se înșiră toți puii la spatele cloșcii, ținîndu-se bine unul de altul, de brîne mai ales, pe de la spate, ca și cel dintîi de brîul cloșcii, baba gaia vine dinaintea cloșcii.

Aceasta o întreabă:

— Ce cauți, babo?

— Acul doamnei.

— O fi ăsta (arătînd piciorul drept).

— Ptiu! nu e ăsta.

Și astfel merge baba gaia cu un bețișor în mînă la fiecare copil înșirat la spatele cloșcii, și întrebînd copiii, cum a întrebat și cloșca; iară baba gaia, arătînd cu bețișorul la picioarele copiilor și răspunzînd, cum a răspuns și cloșcii.

După aceea trece iarăși în fața cloșcei și îi dă bețișorul în mînă. Cloșca îl ia și îl aruncă cît se poate de departe. Baba gaia se duce să-l ieie. În vremea aceasta, cloșca se rotește cu puii după dînsa zicînd: Trei, trei,

Colăcei,

Pînă vine baba gaia Cu tigaia.

Baba gaia se întoarce răpede și, de poate, îi ia vreun pui; iară de nu, stînd în fața cloșcii se dă cînd într-o parte cînd în alta, ca să apuce pe copilul cel mai clin coadă. Cloșca îl apără și nu lasă să-i prinză nici un puișor.

Și stînd față în față cu cloșca îi zice baba gaia:

— Mi, că ți-oi mînca un puișor!

— Mi, că ți-oi scoate un ochișor! răspunde cloșca.

Apoi iară se dă să-i apuce pe copilul cel din coadă, pe care îl apără cloșca.

Dacă izbutește să prinză pe vreun copil, îl desprinde din șir și-l duce mai cît colea, unde se face că-l ciocnește cu ciocul, ca să-l mănînce; iară de nu izbutește, apoi zice: „Mă du: la viorele!“ și pleacă în ceea parte, depărtîndu-se de cloșcă.

Atunci cloșca iarăși se rotește cu puii după dînsa, zicînd:

Trei, trei,

Colăcei,

Pînă vine baba gaia Cu tigaia.

Baba gaia, cum vede că începe cloșca a se roti cu puii după dînsa, se răpede și se silește a apuca vreun pui. Cloșca, răpede ca fulgerul, se întoarce și nu lasă să-i apuce pe nici unul.

Dacă prinde vreunul, îl duce baba gaia lingă cealalt, și-i face ce a făcut și aceluia; iară de nu, vine în fața cloșcii, și iarăși îi zice:

— Mi, că ți-oi mînca un puișor!

— Mi, că ți-oi scoate un ochișor! i se răspunde.

Dacă baba gaia este nni ageră, jocul se sfîrșește mai curînd.

Dară dacă cloșca este mai ageră și mai ușoară la întorsură, apoi jocul ține mai mult.

După ce baba gaia prinde toți puii, se odihnește nițel, și apoi încep din nou.

Preste Milcov, după ce se prind copiii unul de altul la spatele cloșcii, gaia se apucă cu un bețișor să sape o groapă. Cloșca întreabă:

— Ce faci acolo?

— Sap o groapă, răspunde baba gaia.

— Dar in groapă ce ai să faci?

— Am să fac foc.

— Dar cu focul ce ai să faci?

— Să pun ciaunul.

— Dar cu ciaunul ce ai să faci?

— Să opăresc un pui de-al tău.

— Ba de-al tău.

(A. Lambrior, „Conv. lit.”, an IX.)

IX. JOCUL ÎN TREI ARMENE

Acest joc se joacă cu parale.

Se caută să fie locul neted, în casă ori afară. În casă semnele se fac cu un tibișir (cretă), iar afară cu un băț.

Se trage un semn de-a curmezișul, formînd o dungă dreaptă, cam de aproape un cot, de la un capăt al dungei pînă la celalalt, seformează o jumătate de cerc. Înlăuntrul acestei jumătăți de cerc se face o altă jumătate de cerc depărtată în toate părțile de cea dintîi jumătate de cerc, cam de patru degete, și apoi o a treia jumătate de cerc înlăuntru, depărtată de jumătatea de cerc a doua, tot cam de patru degete.

Se prind în joc doi, trei și chiar patru băieți. Se hotărăște ca să se lase de la doi, trei și chiar patru pași de la papa armeanului, după cum se învoiesc.

Se zice că se lasă, cînd de la acest semn își aruncă paraua spre cele trei armene, așa ca să cază pe lat, iar nu să se ducă de-a dura.

Unde cade paraua, acolo rămîne pînă ce dau toți băieții ce s-au prins în joc.

A cui para cade în mijlocul armeanului al treilea, acela ia toate paralele.

Dacă paraua cea mai înaintată este în al doilea sau în întîiul armean, el ia toate paralele. Se întîmplă ca paraua vreunuia să cadă afară din armean, dincoace, adecă din partea din care dau băieții. Atunci, măcar că paraua n-a apucat să între nici într-un armean, jocul se ține în seamă, și cel ce a dat paraua lui mai înlăuntru, adecă, dînd, a făcut paraua lui să între în al doilea sau al treilea armean, ia toate paralele.

Dacă se întîmplă ca doi băieți să deie paraua ca să între în al doilea armean sau în al treilea, iar alții să o deie în alt armean mai aproape, atunci nu se ține în seamă jocul și dau de a doua oară.

Asemenea nu se ține în seamă jocul cînd paraua unuia se duce de-a dura și trece preste armene. La asemenea întîmplare iarăși se dă de a doua oară. Acesta este joc de băieți.

X. ORA, ORA MORILOR

Acesta se joacă de copii, amestecați, băieți și fete. Jocul se începe alegîndu-se două tabere. Una de trei copii, tabăra I; cealaltă de oricîți copii vor fi la joc, tabăra II.

Doi dintre copiii, cei mai potriviți la înălțimea trupului din tabăra I, se fac poarta. Cel de al treilea, care e și mai isteț se face portar, și zice că este Luna.

Copiii din tabăra II își aleg și ei căpetenie pe cel mai mare dintre dînșii, și zic că este Soarele.

Copiii-poartă se pun alăturea, unul lîngă altul, la o depărtare de un pas, și se țin de mîni; adecă: cel cu mîna dreaptă ține pe tovarășul său de mîna stîngă. Cînd ridică mînile în sus, rămîne loc printre dînșii deschis, așa încît închipuiește a fi o poartă.

Ceilalți copii din tabăra II, în șir unul după altul, cu căpetenia lor în frunte vin și se opresc dinaintea porții. Copiii, cari alcătuiesc poarta, lasă mînile în jos, arătînd adecă că poarta este închisă. Căpetenia taberei II, adecă Soarele, zice portarului:

— Ora, ora morilor,

Deschideți porțile!

— Ale cui porți?

— Ale lui Cataram-vodă

— Ce dai vamă?

— Un cățel.

Și un purcel.

Și pe (cutare) de un picior.

Atunci portarul, adecă Luna, face semn copiilor-poartă să ridice mînile în sus, adecă să deschiză porțile.

Căpetenia taberei II, Soarele, trece prin poartă cu toți copiii după dînsul. Cînd este să treacă și cel din urmă din copiii taberei lui, copiii-poartă lasă mînile în jos și-l opresc. Portarul, adecă Luna, întreabă pe copil, la cine se trage el? Copilul răspunde, că se trage ori la Lună, ori la Soare, după cum i se pare lui.

Pe cînd se face aceasta, căpetenia taberei II, Soarele, ocolește porțile cu toți copiii taberei lui după dînsul și vine iarăși dinaintea porții. Ca și la întîiași dată, poruncește să se deschiză porțile, și i se răspunde ca în întîiul rînd. Soarele trece iarăși prin poartă și porțile opresc pe cel din urmă copil, precum a făcut la întîiul copil oprit. Codîrla, cel oprit, se trage iarăși la cine vrea el, adecă ori la Soare, ori la Lună. Și tot astfel pînă ce Soarele nu mai rămîne cu nici un copil.

Atunci se face o dungă pe pămînt cu un băț. Căpeteniile taberilor, adecă Soarele și Luna,vin față în față, unul de cealaltă parte de dungă, altul de ceastălaltă parte. Și punînd fiecare piciorul cel drept tocmai pe dungă, întind mînile unul cătră altul. Unul ține mînile cu podul palmei în sus, și cu cele patru degete, afară de cel mare, îndoite făcute cîrlig; celălalt ține mînile cu dosul palmei în sus și tot cu degetele încovoiate, făcute cîrlig, o pune pe mînile celui dintîi, așa ca să se apuce degetele lor ca în scoabe, și se încleștează.

Apoi vine un copil de al fiecărei tabere și apucă pe căpetenia lui în brațe, pe de la spate, și apoi altul, și apoi altul — pînă se înșiră fiecare copil la tabăra unde s-au tras ei.

Cînd sunt gata toți, încep a trage unii într-o parte, alții într-altă parte, pe căpeteniile lor, cari se țin bine încleștați de degete.

Dacă trag copiii Lunei pe copiii Soarelui preste dunga de pe pămînt, atunci se zice că a biruit Luna; iară dacă trag copiii Soarelui pe aceia ai Lunei preste dungă, atunci se zice că Soarele a biruit. Mai adesea însă Soarele biruiește.

Se întîmplă cîteodată, ca căpeteniilor să li se moaie degetele și să scape, ori că dinadins scapă, atunci amîndouă taberile dau pe spate, și cad cu gaibaracele în sus unul preste altul. Atunci rîd unii de alții, și rîd pînă se strîmbă de rîs; după aceea ori încep jocul din nou ori se începe altul.

Preste Milcov jocului acestuia îi zice de-a Halea-Malea. Iată cum spune dl. A. Lambrior că se joacă el („Convorbiri literare“, nr. 1 din 1 aprilie 1875, anul IX):

„Copiii trec în șirag pe sub două mîni a doi dintre dînșii, ce le țin în chip de poartă. La intrare se schimbă următoarele vorbe între căpetenia șiragului și între păzitori:

— Halea-Malea

Încotro ți-e calea?

— Deschide-ți porțile!

— A cui porți?

— A celui Basarabă!

— Ce dai vamă?

— Un cățel, Ș-un purcel,

Și pe…. cutare De-un picior!

Îndeobște căpetenia jocului făgăduiește pe acela dintre ai săi despre a căruia voinicie e sigur. Dacă portarii izbutesc să prinză pe cei făgăduiți in două rînduri, scapă de sarcina lor si aceștia le iau locul.“

XI. JOCUL ÎN CINCI PIETRI

(Peste Olt se zice acestui joc Cirica.)

Se aleg cinci pietri cît se poate mai gogonețe. Mărimea lor caută să fie cam cît o nucă, nici prea mare, nici prea mică; de mijloc. Una din pietri trebuie să fie nițel mai răsărită, pe care o și numesc topuz.

Jocul se face între doi copii. Se așează jos unul împotriva altuia și începe.

Unul din copii ia pietrile în mîna dreaptă și le aruncă în sus pe toate deodată. Pînă să se lase ele jos, copilul întoarce mîna iute și le prinde pe dosul minei, cîte poate. Apoi pe cîte a prins le aruncă iarăși în sus; și pînă să se lase ele, copilul întoarce iarăși mîna iute pe față și le prinde.

Pentru cele ce au căzut jos, aruncă topuzul în sus, și pînă să se lase el, copilul apucă iute una din pietrile căzute și, întorcînd mina, prinde in ea topuzul în lăsarea lui, și așa face pentru toate pietrile de jos. Aceasta este figura I.

Dacă scapă topuzul, se cheamă că a spurcat, și începe celălalt jucător să pună în lucrare jocul.

Iar dacă nu scapă topuzul merge înainte și face figura II.

Această figură se pune în lucrare in chipul următor: Aruncă topuzul în sus, țiind toate celelalte pietri în mînă, și pînă se coboară topuzul ca să-l prinză în mînă, dă drumul pietrilor, care cad risipite; apoi le ia una cîte una, tot aruncînd topuzul în sus.

Și trecînd la figura a treia, care se numește pumn, aruncă topuzul in sus, și pînă se coboară el ca să-l prinză, lasă jos toate pietrile deodată în grămadă; apoi aruncînd din nou topuzul în sus, ia toate pietrile deodată de jos și prinde și topuzul.

Figura a patra se face în chipul următor: Așează pietrile în rînd la o depărtare de vro două degete una de alta, și apoi aruncînd topuzul în sus pentru fiecare din ele, le ia una cîte una, fără să atingă pe celelalte.

Apoi pentru figura a cincea, așează pietrile la depărtare una de alta de cîte un deget, și tot în șir. Acum, ca și la figura de mai nainte, ia pietrile una cîte una, fără ca luînd o piatră, să atingă pe cealaltă și tot aruncînd topuzul în sus, pentru fiecare piatră.

Iar dacă ajunge pînă aci, vine figura a șasea, care se face astfel:

Pune pietrile iarăși în șir, la depărtare una de alta tot de un deget; însă de astă-dată, aruncînd topuzul în sus, le ia pe toate deodată.

Figura a șaptea se numește puț, care se face în acest chip:

Ține mîna stîngă așa ca să atingă de pămînt degetul cel mic în toată lungimea lui. Aduce degetul arătător și-l unește cu cel mare vîrf în vîrf ca să lase partea de sus a mînei să închipuiască un O. Pietrile stau jos și, aruncînd topuzul în sus, ia una cîte una și le lasă pe gura puțului, adecă prin O.

Cea din urmă figură este poarta. Ea este a opta.

Ea se face cum urmează:

Aduce degetul arătător preste degetul din mijloc, împletindu-l astfel ca să steie locului. Preste acesta aduce degetul numit inelarul, și-l face să steie împleticit ca și arătătorul. Apoi întoarce mîna cu podul palmei în jos, și vîrful degetului diq mijloc, atingînd pămîntul deodată cu vîrful degetului celui mare, închipuiește poarta. la pietrile in mîna dreaptă, o duce pe sub cea stîngă, o aduce pe deasupra ei, și lasă pietrile să cază dinaintea porții. Jucătorul ia topuzul în mînă și protivnicul său își alege una din pietrile căzute, pe cea mai răzlățită de celelalte, ori pe care i se pare lui că ar fi mai greu de băgat pe poartă. Pe aceasta este dator jucătorul biruitor să o bage în urma tuturor pe poartă și deodată. Pe celelalte însă, aruncînd topuzul în sus, le poate atinge cîte nițel, nițel, pînă să le aducă dinaintea porții și să le deie drumul înainte, fără însă să atingă pe vreuna din celelalte.

După ce a săvîrșit și această figură cu bine, se zice că jucătorul biruitor a rămas pe protivnicul său și îi trebuie răsplată.

Aceasta se face astfel: biruitorul pune palma dreaptă pe pămînt. Biruitul așează pe dosul palmei biruitorului toate cinci pietrile, astfel ca să fie cit se poate mai răzlețite una de alta. Fiecare din pietri se numește a fi ceva. Adecă, topuzul este topuz; una din pietri se zice că este sabie; alta, suliță; alta, pasăre; și alta mîță sau altceva ce zgîrie. Biruitorul aruncă pietrile în sus, și cîte prinde în mînă, pentru atîtea dă biruitului cîte trei lovituri, după firea osîndei pietrilor hotărîte să fie nu știu ce, și prinse de el.

Adecă, dacă a prins topuzul, de trei ori lovește cu pumnul în mîna biruitului, care o ține întinsă cu palma pe pămînt, va să zică îl lovește preste dosul mînei. Pentru sabie îl lovește cu mîna cu care dă ca și cu o sabie. Pentru suliță îl împunge cu degetul arătător. Pentru pasăre îl ciupește, și pentru mîță îl zgîrie. Trebuie să se știe, că pentru fiecare din osînde, de cîte ori da, biruitorul trebuie să arunce topuzul în sus și pînă să se coboare ca să-l prinză, cum face la joc, el să lovească mîna biruitului și apoi să-și întoarcă mîna sa răpede să apuce topuzul.

Se întîmplă uneori că tocmai cînd începe a da osîndă, să spurce jucătorul biruitor, și atunci contenește jocul. Iară dacă nu, după ce sfîrșește de dat osîndă, începe jocul din nou.

XII. JOCUL DE-A ȚURCA

Ca la mai toate jocurile, băieții se fac două tabere. Ei trebuie să fie cu soț la număr. Țurca este un bețișor cît un deget bun de lung (cam 10 centimetri), ascuțit la amîndouă capetele cu cuțitașul. Ea se pune într-o gropiță făcută în pămînt. Această gropiță este la făptură cam ca oul și cu marginea cea ascuțită ieșită cam în fața pămîntului, adecă de o parte mai adîncă și de partea vîrfului mai în față. Cu un alt bețișor, ca de vreo două palme (50 centimetri) de lung, jucătorul lovește țurca.

Una din tabere stă lîngă gropiță cu țurca și cu bățișorul cel mare, și cealaltă tabără la o depărtare oarecare de gropiță.

Unul din băieții din tabăra de lîngă gropiță, pe care să o numim tabăra I, punînd țurca pe groapă de-a curmezișul, o aruncă cu vîrful bățului celui mare cătră băieții din tabăra cea depărtată, pe care să o numim tabăra II, și pune bățul cel mare deasupra gropiței, iarăși de-a curmezișul precum fusese pusă țurca.

Unul din băieții taberei II ia țurca de unde a căzut și o aruncă cu mîna spre gropiță. Dacă se întîmplă ca să lovească bățul cel mare pus deasupra, de-a curmezișul, atunci băiatul din tabăra I, care a aruncat țurca cu bățul, se zice că a spurcat și nu mai are dreptul să joace pînă la sfîrșitul jocului. Apoi începe altul tot din tabăra I a face același lucru.

Dacă se întîmplă să nu lovească bățul, atunci băiatul, cel ce a aruncat țurca cu bățul, o ia și o pune în groapă cu un capăt afară. Așa fiind, lovește țurca cu bețișorul pe capătul din afară ca să sară în sus. Acolo unde cade, o mai lovește o dată, pînă se face de trei ori, și de acolo de unde a căzut a treia oară, măsură cu bățul care-l ține în mînă pînă la gropiță. Dacă la măsurătoare iese depărtarea cu atîtea bețe cît s-au învoit la începutul jocului, băiatul din tabăra II, care a aruncat țurca cu mîna și n-a lovit bățul pus de-a curmezișul pe gropiță, ia în cîrcă pe băiatul din tabăra I, care a lovit țurca cu bețișorul, de acolo de unde a căzut țurca pentru a treia oară, de unde adecă s-a început măsurătoarea, și-l duce pînă la gropiță. Ori rabdă să-i deie atîția pumni, cîți au vorbit la începutul jocului, și începe din nou.

Dacă se întîmplă să nu iase numărul învoit, atunci începe a bate țurca tot băiatul care a bătut-o pînă aci.

Dacă spurcă toți băieții din tabăra I, precum am zis mai sus, atunci ei trec în locul celor din tabăra II, și aceștia vin lingă gropiță, și încep precum am văzut.

XIII. MINGEA 1
I – Jocul de-a cărămijoara

Acesta e un joc cu mingea[4] și se joacă numai de băieți. Se fac două tabere. Tabăra I și tabăra a II-a. Una din tabere stă la cetate și alta la o depărtare oarecare. Ca să se aleagă care din tabere să steie în cetate, se caută o surcea sau altceva lat. Scuipînd pe dînsa, unul din copii întreabă ambele tabere: ce își aleg fiecare, ud sau uscat? După ce s-au învoit taberele asupra acestui punct, alegînd una ud și alta uscat, copilul aruncă surceaua în sus. Dacă la cădere surceaua este cu udul deasupra, tabăra ce a cerut udul rămîne la cetate și se zice că este înlăuntru, iară ceealaltă se depărtează și se zice că este afară. Dacă surceaua cade cu uscatul deasupra, atunci tabăra ce a cerut uscat rămine înlăuntru și ceealaltă iese afară.

Să zicem că tabăra I a rămas înlăuntru. Copiii așează una sau două cărămizi alături în lung pe muchi și îi zic cărămijoara. Unul din copii aruncă mingea in sus, și cînd se lasă pînă în dreptul capului și mai sus ceva, o lovește cu palma înspre cei din tabăra II și strigă: „Ai, la una!“ Aceștia se ațin cu mînile în sus; dacă izbutesc să o prinză, atunci copilul din tabăra I se zice să este scos; și începe altul să o bată, iară dacă nu, el bate mingea pînă la zece.

Unii copii puțin dibaci nu pot bate mingea drept și bine, ci o lovesc cînd cu degetul cel mic, cînd cu degetul cel mare, și mingea se duce cînd în dreapta, cînd în stînga, la o depărtare de cîțiva pași numai. Atunci se zice: „Ui“. Nu se prinde bătaia; băiatul care a bătut mingea o ia și o bate a doua oară.

Dacă face Ui de trei ori una după alta, nu mai are dreptul să bată mingea în rîndul acela, ci o ia vreunul din tovarășii săi ca să o bată. La fiecare bătaie a mingei, numără, zicînd cu glas tare: „Ai, la două! Ai, la trei!” etc. Copiii din tabăra II, dacă nu izbutesc a prinde mingea de sus, ei o dau înapoi de-a dura pe jos, silindu-se a lovi cărămijoara. Unii sunt așa de dibaci încît ochesc, cît de departe ar fi, și lovesc; iară alții dau mingea pe de alăturea cărămijoarei, oricît de aproape ar fi.

Trebuie știut, că dacă nu prinde mingea în mîni niciunul din copiii taberei II, de acolo sunt datori să deie mingea înapoi, ca să lovească cărămijoara, de unde a căzut.

Mai trebuie să se știe că mingea fiind bătută de cătră vreunul din tabăra I, și prinzînd-o vreunul din tabăra II, după ce a atins pămîntul, nu se ține în seamă. Atunci zic că mingea a mîncat pămînt sau a pupat pămîntul. Dacă pînă la zece ori nici unul din copiii taberei II n-a prins mingea, ori n-a lovit cărămijoara înapoind-o, apoi la a zecea oară cel ce o bate o dă dinadins mai încet, ca să cază mai aproape. Nelovind cărămijoara nici de astă dată, apoi la a unsprezecea oară copilul o bate cît poate el de tare, ca să se ducă mai departe și rămîne acolo unde cade.

Atunci băieții din tabăra II, vin lîngă cei de lîngă cărămijoară, ia fiecare în circă pe cîte unul din tabăra I, și îi duce pînă unde a căzut mingea. Aci copilul ce a fost bătut-o, apucă mingea cu picioarele, și așa este dus în cîrcă înapoi la cărămijoară.

El se silește să țină mingea bine cu labele picioarelor, pînă la locul lui, căci de nu, unde o scapă, acolo este lăsat jos. Atunci el trebuie să-și ieie mingea cu mîna și să se întoarcă pe jos la cărămijoară. Apoi se începe jocul din nou, fiind tot ei înlăuntru.

Cînd se întîmplă de spurcă toți băieții taberei I, adecă pînă n-a apucat să deie mingea pînă de zece ori, atunci cei de la tabăra I ies, și cei de la tabăra II întră înlăuntru, și încep jocul din capăt.

II – Jocul de-a calda

Acesta este un joc iarăși cu mingea.

Se adună oricîți băieți vor să se joace și se fac un cerc.

Unul dintr-înșii trîntește mingea în mijlocul cercului și, sărind în sus, cel care va putea să o prinză încalecă pe cel ce a trîntit mingea.

Acum toți ceilalți băieți se fac jumătate de cerc dinaintea băiatului ce stă călare. Acesta trîntește mingea în mijlocul lor, tare, ca să sară cît se poate de sus.

Dacă băiatul, care s-a făcut cal este dibaci și prinde mingea, încalecă el pe cel ce a fost călare și a trîntit mingea.

Dacă nu, cel ce a prins-o încalecă și el, și asemenea trîntește mingea. De cîte ori se va trînti mingea, și cîți o vor prinde, de atîtea ori și atîți inși încalecă pe băiatul care a fost făcut cal.

Se întîmplă că ori n-a fost mingea trîntită bine, ori, voind mai mulți a o prinde din săritura ei, să nu se prinză de nimeni și să rămînă jos. Atunci într-o clipă se răspîndese care încotro apucă. Iar băiatul ce a fost cal se repede, ia mingea și aruncă cu dînsa după unul, care i se pare că ar putea să-l lovească ori, dacă vede el că nu o să poată să lovească pe nimeni, aruncă mingea cătră unul pe care îl socotește el mai dibaci, ca să-i facă un cal. Izbutind acela să lovească cu mingea pe cineva, dreptul de a încăleca întîi este al băiatul care a cerut să-i facă cal; iar de nu lovește pe nimeni, apucă mingea de unde a căzut cel ce poate și-și face luiși cal. Se înțelege de [la] sine, că toți se feresc de a fi loviți. De cum lovește pe cineva, ori fostul cal, sau altul, se adună toți ca să-l încalece, de vor prinde mingea, cînd o va trînti cel care îl încalecă pentru întîia oară, fac adecă cum au făcut și cu acela care a fost cal la întîia dată.

În chipul acesta urmează jocul acesta pănă ce li se urăște băieților și ori se lasă de el, ori încep altul.

III – Jocul de-a craia încălecată

(În Transilvania se zice de-a „iapa călare”.)

Și acest joc este cu mingea.

Se aleg părechi, părechi oricîți băieți vor fi. Se pun la o cît, se poate de aceeași depărtare una de alta fiecare păreche în chip de roată.

Un rînd de băieți din părechi se fac cai, și celalalt rînd încalecă pe părechea lor. Acum cei călări încep a arunca mingea de la unul la altul, adecă tot spre dreapta, numărînd. Cind ajung la numărul zece, fiecare păreche trece de-a călarele spre dreapta, în locul vecinului, și încep a arunca mingea din nou, iarăși spre dreapta.

Dacă vreunul din cei călări scapă mingea jos, fără să o prinză, toți cei ce au fost călări se fac cai, și cei ce au fost cai încalecă pe tovarășul ce l-a fost încălecat. Încep jocul, adecă aruncă mingea de la unul la altul, precum a făcut și cei dintîi, și tot astfel pînă se învoiesc a se lăsa.

XIV. JOCUL DE A PUIUL

Acesta se joacă în doi. Își alege fiecare jucător cîte o bucată de olan (hîrb) mai cu seamă, ori de ciob de strachină etc.

Acesta trebuie să fie cît se poate de drept în lățime și aproape pătrat; el se numește calîp. Unele calîpuri sunt mai mari, altele mai mici; niciodată însă mai mari decît o jumătate de cărămidă, iar de groase în înălțime sunt ca o panachidă sau ca degetul. Se alege un bulgăre de cărămidă sau o piatră cît se poate de gogoneață, în mărime cit un măr pădureț. Acesta se numește puiul.

Se depărtează amîndoi jucătorii la cîțiva pași departe de pui, și se lasă. Se cheamă că se lasă cînd unul din doi dă calîpul său cătră pui, fără să voiască a-l lovi. Al doilea se lasă și el, și caută să-și deie calîpul mult mai departe.

Cel dintîi își ia, calipul și dă ca să lovească calîpul celui de al doilea. Dacă îl lovește, numără una. Dacă nu, cel de al doilea își ia și el calîpul și lovește pe cel dintîi, și numără și el una. Apoi se întoarce cătră pui, ia calîpul de un colț cu degetul cel mare și arătătorul, ținîndu-l astfel ca cea mai mare parte a calîpului să vină spre dînsul, adecă îl apucă de un colț, care să vină mai înainte, și dă de-a tîrșiitele ca să lovească puiul. Dacă îl lovește, de acolo de unde era, măsură cu piciorul pînă unde s-a oprit, și numără.

Să zicem, că lovind calîpul soțului său la joc, a numărat una, acuma cîte picioare sunt pînă unde s-a dus puiul, măsurînd, zice: două, trei, și celelalte, pînă ajunge la pui. Să zicem că sunt cincizeci.

Dacă s-au învoit să joace pînă la cincizeci, el a cîștigat; iar dacă s-au învoit să joace pînă la o sută, se întoarce și cu calîpul lui lovește calîpul soțului și numără cincizeci și una, dacă a lovit, iar dacă nu, începe soțul său jocul, lovindu-i întîi calîpul și apoi pe pui.

Iară dacă a lovii, se întoarce și mai lovește puiul încă o dată și tot astfel pînă împlinește numărul ce s-a învoit la începutul jocului, adecă o sută, două, sau mai știu eu cît.

Atunci pune calîpurile unul preste altul jos, și deasupra pre puiul. Biruitorul lovește puiul cu vîrful piciorului cît în puterea lui, și pînă acolo pînă unde se oprește el, biruitul duce în cîrcă pe biruitor și înapoi.

După aceea începe jocul din nou.

XV. JOCUL DE-A POARCA

Acesta este joc de băieți.

Se adună oricîți băieți voiesc să se joace. Fiecare din ei își are ciomagul său. Mai întîi pun vîrful ciomegelor la un punct în pămînt și, învîrtindu-se unul după altul apăsîndu-și ciomagul în pămînt, sapă o groapă adîncă ca de zece centimetri, pe care o numesc jir (în Transilvania se numește ciur).

Fac apoi la deopotrivă depărtare una de alta, împregiurul jirului atîtea gropițe cîți băieți sunt, mai puțin una (aceste gropițe în Transilvania se numesc rîci). Aceste gropițe sunt atîta numai de mari cît să încapă în ea capătul de jos al ciomagului. Ele nu sunt mai depărtate de jir decît atît cît să poată ajunge cu ciomegele de la gropiță pînă la jir.

Se alege un os, genunche de vacă, sau o bucată de ciolan, cît se poate mai gogoneț, pe care îl numesc p oarcă.

Acum se alege cine să fie porcar, ca să ducă poarca la jir. Pentru aceasta unul din băieți ia toate ciomegele pe amîndouă mînile și le aruncă pe deasupra capului, pe toate deodată la spate. Apoi, fără a se uita, se dă îndărăt pînă ce calcă pe unul din ciomege. Băiatul, pe al cărui ciomag a călcat mai întîi, se face porcar. Ceilalți băieți prind fiecare cîte o gropiță și pun într-însa capătul ciomagului. Unul din ei aruncă poarca la o depărtare oarecare, și porcarul este dator să o aducă la jir, lovind-o cu ciomagul lui.

Cind se apropie de gropițele băieților, el o duce încet și o apără de loviturile lor, punînd ciomagul dinaintea ei. Sunt unii așa de dibaci că toți ceilalți băieți voind să lovească poarca lovesc în ciomagul lui și el duce poarca pînă o bagă în jir.

Atunci toți băieții sunt datori să-și schimbe locul și să ieie în stăpînire altă gropiță. Cei mai iuți de mînă, pe întrecute, se fac stăpîni pe gropița vecinului punîndu-și capătul ciomagului mai iute decît altul. Unul din cei mai molateci rămîne fără loc, și acela se face porcar.

Se întîmplă că unii porcari, mai puțin îndemînateci, aducînd poarca cătră jir, băieții ce pîndesc ca să nu între în jir, o lovesc dîndu-i-o înapoi departe, iar el, porcarul, nu izbutește să o aducă la jir.

Atunci el strigă stătuta sau răsbătuta. Băieții își lasă gropițele, se apropie nițel de jir și își plimbă ciomegele pe deasupra jirului, într-o parte și în alta, hîrjiind pămîntul cu vîrful ciomegelor, spre a apăra groapa cea mare, adecă jirul, ca să nu intre poarca în ea. El, porcarul, aruncă poarca pe deasupra capetelor băieților în astfel de chip ca să cadă drept în groapa numită jir. Aceasta este singura dată cînd porcarul pune mîna pe poarcă; încolo tot cu ciomagul trebuie să o mîne.

Băieții se ațin bine și nu lasă să între poarca în jir, ci îi dă lovituri țeapene, ca să se ducă cît de departe. Ceilalți băieți n-au voie să pună mîna pe poarcă niciodată. Dau ei lovituri în poarcă, dar în același timp se păzesc foarte bine, ca să nu le apuce porcarul gropițele; căci acela preste a cui gropiță se face stăpîn porcarul, punînd într-însa capătul de jos al ciomagului său, acela zic, se va face porcar, și jocul merge înainte.

Astfel fiind, de multe ori porcarul, dacă este mai molatec și nedibaci de a-și mînui ciomagul, rămîne porcar cît ține jocul.

Acest joc îl joacă băiețandrii, căci este cam primejdios. De multe ori lovesc cu ciomegele, din greșeală, preste picioare mai cu seamă.

XVI. JOCUL ÎN NUCI

Se caută un loc, care să fie cam înclinat, să formeze adecă un povîrniș. Acolo pe coastă sapă o gaură ca o cănățuie de apă.

Se aleg zece sau douăsprezece nuci de mărime mijlocie.

Se hotărăște de la cîți pași departe de gaură să deie.

Se prind în joc trei, patru, cinci sau oricîți băieți vor să joace. Acest joc se joacă în bani.

Se învoiesc care să deie întîi, care al doilea, care al treilea și așa pînă se orînduiesc, care după care să deie pînă la cel din urmă.

Acum cel ce are să deie întîi, ia nucile în mîna dreaptă și se duce la semnul de unde are să deie. Acolo pune călcîiul stîng pe semn. Ceilalți jucători stau împregiurul gropiței. Fiecare din ei prinde, aruncînd jos atîți bani cîți vrea să prindă. Unii mai mulți, alții mai puțini, cît vreau ei.

Se zice că prinde cînd pune jos banii ce voiește să deie pentru un joc, de la mîna unuia din ei. Cel ce dă nucile, dacă se încumetă în dibăcia lui, zice: „îi țin pe toți“. Dacă i se pare că prinsoarea tuturor este prea mare, zice: „țin numai pe cutare ori pe cutare”. Atunci ceilalți își iau banii de jos. Dacă i se pare că numai prinsoarea unuia este prea mare, atunci zice:

„țin pe toți; dar pe cutare numai cu atît“, adecă cu cît voiește el.

Cel ce dă nucile, după ce a pus călcîiul stîng pe semnul de unde are să deie, și după ce s-a învoit pe cine să țin, se spriginește cu mîna stîgă pe genunchiul din stînga, întinde piciorul drept înapoi, ținîndu-se în cumpănă, își lasă trupul spre înainte și, întinzînd mîna dreaptă cu nucile, o leagănă înainte și înapoi, spre gropiță, țintește bine cu ochii și aruncă nucile.

Ca să fie bine aruncate nucile, ele trebuie să meargă grămadă la un loc, iară nu risipite.

Sunt nucari dibaci, cari fac nucile oală mai adeseori. Se zice că le face oală, cînd întră toate nucile în gropiță, aruncîdu-le, și rămîn acolo.

Meșteșugul acesta atîrnă mult de la ținerea nucilor în mînă pe degete, de la ochire și de la aruncare.

Dacă aruncînd nucile în gropiță ies cu soț: cîștigă cel ce a dat, dacă ies fără soț: pierde.

Cel ce dă, ori de a făcut nucile oală, sau de a ieșit din gropiță nuci cu soț, adună banii de jos, ia nucile, și dă tot el pînă spurcă. Se zice că a spurcat, cînd ies nuci fără soț, și atunci plătește tuturor cîți a pus și cît a pus; apoi altul ia nucile, dă și el pînă ce spurcă și dînsul.

XVII. JOCUL DE-A ASCUNSELE

Sau de-a v-ați ascuns

(În Cîmpulurg se zice cucu).

La acest joc pot să ieie parte oricîți copii s-ar afla, băieți și fete.

Pînă a nu începe jocul se face alegerea, în chipul următor: Cel mai isteț din copii stă în mijloc; ceilalți dinaintea lui, înșirați, cam într-o jumătate de cer. Copilul din mijloc începe a zice una din formulele următoare, atingînd în piept pe cîe unul de dinaintea lui cînd pronunță cîte o silabă, pe care eu am însemnat-o cu un accent grav, adecă:I. Òpi sècna, sècna pìChèsti-mbòli nà còsti.ȚàngărMàngărNà c-aftòTà aftòBelèngerBùf.II. Ieși fetițăDìn portiță,Că te-aștèaptă Tàliòn,Tàliòn feciòr de dòmn,Cù tichieDè fringhìeȘi peanà de ciòcîrlie,Cù căruța Ràdului,Cù caii-mpăràtulùi,Prin mijlòcul sàtùlui,Cù biciùl cumnàtului.DòrobànțClanț.III. Trînti una, trînti două,Trinti fata grècului,Pè malul petrècului.Vine grecul màniosCu cuțitul rùginos:— Dă-mi Voichițo, chèileSà-mi deschid lădițele,Să scot cununìțele,Sà-mi cunun fetițele.— Vài de mineNù-s la mine,Cì-s la popa din PopesțiJòs in caselè domnești,Unde fată vàcile,Unde ouă ràțele.IV. Ùna mia pàlcaCè e porumbàca.Cùțitele DànuluiSàbia CotànuluiLimbici,Còdolici.

Aceste le știu eu din copilăria mea. Acum în urmă am aflat și pe cele următoare, unele de la copiii mei, altele de pe la deosebite persoane:V. ÈnghiPènghi,ȚùrcazàRàpițaPàpițaNòt.VI. Ùna miaCù scump iaCe-ài mîncàtDe te-ài umflàt?Șàpte pite ș-un pitòiȘi-ùn găvàn de ùsturoiVII. ÀlaBàlaPòrtocàlaCiòcBòcTrèci la lòc.VIII. Musca mare treieràCea mai mică vînturàDouă mere,Două pere,Două fuse d-aureleMă dusei la MăgureleCu rochiță d’aurele.Bou-n cinciBou-n cinciDupă casa lui TibișTibișoaraRoșcodana.

La Cîmpulung se zice:Pe valea lui BuciumateMulte oi sunt adunate.Ș-ale mele,Ș-ale tele,Ș-ale lui Stan Caragea,Cind țiganii tot fugea,C-un cimpoi,C-un fluier oiCu trei pui de iepuroi.— Bună ziua biată fată!— Eu nu sunt o biată fată,Ci sunt o mătușă beată.Beau de ieriDe-alaltăieri,Cu mătușa din Gerghița.Mi-am pierdut beregăița;Aide, vere, s-o căutămLa Maria SgîrcereasaSgîrceri-o-ar Dumnezeu,Și de mini și de picioareȘi de părul care-l are.

(Comunicat de preoteasa păr. Nic. Diaconescu din C.-Lung.)

În Rîmnicul-Sărat se zice:XI. Unele ChifișteleChifiștiganaPanaPanaitRachițaCorcodeauaBaghița.XII. Trînti unaTrînti douăTrînti fala greculuiPe malul Siretului.Vai de mineNu-i la mine,Că-i la vodă-n BucureștiUnde ouă rațele.Unde fată vacileBic! săracele.

(Comunicat de dl. prof. Dim. Mirescu.)

În Buzău se zice:XIII. Trînti două,Trînti fata grecului,Pe malul petrecului.Vai de mine,Nu-i la mine,Că-i la vodă-n BucureștiSus în casele domneștiUnde ouă rațele,Unde fată vacileBic! săracele.

(Comunicat de dlprof. Lupu-Antonescu.)

Preste Milcov se zice:XIV. Una-i maraDouă-i para,Trei ii rugulPiciorugul.SolomonSocotea:Cingemiți-lPodobiți-lȘi mai iuteDu-te.

(Comunicat de dl. G. Misail.)

În Iași se zice:XV. Unu-i maleaDouă-i caleaTrei e rugulCiuturugulHai, du-te.

(Răposatul Lambrior o spune în „Convorbiri literare“, an IX.)

La cel ce se isprăvește silaba din urmă a uneia din aceste formule de alegere, acela iese din rînd. Și, începînd din nou formula, o zice de atîtea ori, cîți copii sunt cu mai puțin de unul; căci unul trebuie să rămînă.

Cel ce a rămas fără să se sfîrșească și la dînsul formula de alegere, acela se face.

Copilul ce se face stă cu mînile la ochi, cu fața cătră un zid sau cătră niște uluce, și tot întreabă: „v-ați ascuns?”

Unul din copiii, cari trebuie să se ascundă, care este și mai iute de picioare, stă aproape de copilul ce se face, și-l păzește ca să nu se întoarcă să se uite spre copiii cari se ascund.

Ceilalți copii se ascund care pe unde pot, fără să răspundă o vorbuliță măcar. Cel ce se face tot întreabă: „v-ați ascuns?” iară cel ce îl pîndește să nu se uite înapoi, îi răspunde: „nu“.

Acesta după ce vede că toți s-au ascuns, pleacă și el să se ascunză și, mergînd, zice:

„Cine s-o uita să-i sară ochii și să fie iacă cum, și iacă cum”.

În Rîmnicul-Sărat, iată cum zice:Cine s-o uitaSă-i sară ochiiÎn putina cu boghii,Din par in par,Pîn-la ușa lui Tătar.

(Comunicat de dl. profesor Dim. Mirescu.)

După ce s-a ascuns și acesta, strigă: „Cucu!”

Copiii cei ascunși stau tupilați în ascunzătorile lor, și așteaptă vreme cu prilegi ca să iasă. Ei pîndesc, și cînd bagă de seamă că cel ce ii caută se uită în altă parte, iară nu înspre ei, deodată hop! ies din locurile unde erau ascunși, fug răpede cătră locul unde a stat copilul cu mînile la ochi, și scuipă acolo.

Dacă izbutesc să scuipe, ori să pună mîna acolo, sunt scăpați.

Copilul ce s-a făcut caută să prinză pre vreunul din cei ce s-au ascuns, și dacă pune mina pre vreunul, atunci acela prinsul se face; iară dacă nu, apoi tot copilul cel dintîi se face.

Dacă se întîmplă să deie preste vreunul din copii în ascunzătoarea lui. Îi face loc să fugă. Pentru aceasta se dă cu trei pași mai înapoi, făcindu-i loc.

Cel ascuns iese răpede și fuge să pună mîna ori să scuipe la locul unde a stat cu mînile la ochi copilul ce s-a făcut.

Acesta se ia după dînsul și-l fugărește. Dacă îl prinde, apoi prinsul se face, de nu, tot el se face.

XVIII. ZMEUL

Toamna este timpul cel mai priincios spre a se juca copiii cu zmeul, fiindcă toamna se mănîncă și vînturile mai adese.

Sunt zmeiuri românești și zmeiuri turcești.

Zmeul românesc se face dintr-o jumătate de coală, dintr-o coală, din două și din patru coaie. Mai mic decît dintr-o jumătate de coală se face pentru copii mici, ca să alerge de colo pînă colo prin curte; mai mare decît din patru coaie se face de flăcăi, cînd își aduc aminte de ale copilăriei; și aceștia sunt, rari.

În formă, zmeul este mai mult lung decît lat.

Zmeul se face de cătră înșiși băieții cari se joacă cu dînsul. Rareori să se găsească băieți care să facă zmeuri de vînzare.

Spre a face un zmeu, trebuie să alegem mai întîi hîrtia, ca să se știe cît de lungi să se croiască spetezele.

Speteze se numesc două linioare tăiate dintr-o șiță ori dintr-o scîndură de brad, după mărimea hîrtiei. Cel ce face zmeul trebuie să le cioplească cu un cuțit ori cu un briceag, ca să fie cît se poate de netede. Spetezele pentru un zmeu dintr-o coală, trebuie să fie late ca de mai puțin de un deget (un centimetru); cele pentru un zmeu din două coaie mai late; iară cele pentru un zmeu din patru coaie, ca de un deget și jumătate (cam doi centimetri). Ele trebuie să fie drepte, oable, pe partea de desupt, adecă pe partea care se lipește de hîrtie; iară pe partea de deasupra cam boltite (bombate).

Spetezele trebuie să fie bine cumpănite din ochi și din cuțit, ca să nu fie una mai grea decît alta; căci zmeul nu se va înălța bine, ci va șovăi în partea în care va fi speteaza mai grea.

Pre lîngă speteze, mai trebuie să se pregătească un cap și un birlic. Acestea se fac întocmai ca spetezele, din șiță sau din scîndură de brad, dar mai scurte, după trebuință. Capul să fie neted de amîndouă părțile; iar nu cu o parte boltită.

La zmeurile cele mai mici se pot lipi amîndouă spetezele pe fața zmeului; iară la zmeurile mari se lipesc una pe față și alta pe dosul lor. S-ar putea lipi și la zmeurile mari amîndouă spetezele pe față, dar atunci trebuie să se scobească spetezele la mijloc în partea unde se împreună, ca să se îmbuce una cu alta. Atunci însă li se slăbește trăinicia, și cînd se umflă vîntul mai tare în zmeu, ele se rup în două.

Spetezele mai adese se lipesc cu cocă, cu ciriș, și foarte rar cu clei.

Ele se lipesc pe coala din care se face zmeul în chipul unui: X, adecă una începînd de la colțul hîrtiei de sus din dreapta și coborîndu-se la colțul de jos din stînga; iară alta de la colțul de sus din stînga, pînă la colțul de jos din dreapta.

Capul se lipește la partea de sus a zmeului pe de la spate, începînd de la un colț pînă la altul, pe marginea hîrtiei (orizontal); birlicul se lipește tot în dos, începînd nițel mai jos de mijlocul spetezelor, adecă de locul unde se încrucișează ele, mergînd în sus, drept intre colțurile de deasupra ale zmeului și întrînd cu vîrful sub cap.

Copiii, cari nu voiesc să le steie zmeurile lor drepte ca luminarea (cum zic ei, cînd sunt înălțate), fac birlicul foarte scurt, și atunci zmeul n-are astîmpăr, ci joacă în toate părțile.

Copiii, cari voiesc să le vijîie zmeurile mai tare, fac birlicul de sus pînă jos, iar nu numai pînă la mijlocul zmeului; și pun două capele, unul sus și unul jos și de fiecare leagă cîte o pîriitoare sau vîjîitoare; adecă pun zmeului două pîrîitori.

Dacă zmeul este mai mare, și copilul dorește să fie mai trainic, lipește o sfoară pe marginea hîrtiei din care se face zmeul, de giur împregiur. Lipitura se face îndoind marginea hîrtiei preste sfoară. Această îndoitură, in care este sfoara lipită, se face la spatele zmeului, iară nu în față, unde e locul lăsat pentru gură.

După ce se lipesc spetezele, birlicul și capul, și după ce se usucă, se așează pe fața zmeului un rotocol, colțuri; cîteodată mărgioare și alte flori, cari și acestea se lipesc.

Rotocolul, colțurile și celelalte podoabe se fac din hîrtie fețe. Sunt unii băieți, cari sunt îndemînatici de taie cu foarfecile rotocoalele și colțurile, în chip de flori, așa de frumos, încît îi șede bine zmeului cu dînsele.

Rotocolul se pune drept în mijlocul zmeului, pe față, acolo adecă, unde se încrucișează spetezele. Colțurile se lipesc la. cele patru colțuri ale zmeului, tot pe o față din mărgioarele pe margini; iară florile celelalte, precum: soare, lună, stele, și de multe ori inițialele numelui băiatului, stăpînul zmeului, se pun deasupra și dedesubtul rotocolului, ori de-a dreapta și de-a stînga lui.

Copiii cari n-au mijloace să-și cumpere hîrtie fețe, și totuși voiesc să-și împodobească zmeurile, iau rodul bozului, îl storc într-un hîrb și cu această zamă văpsesc rotocoalele, colțurile, mărgioarele și florile.

Aceste podoabe pot să și lipsească de la zmeu.

După ce s-au uscat, toate acestea lipituri, se face gura zmeului.

Acesta este meșteșugul cel mai mare: este gură trăgătoare, gură suitoare și gură moale.

Mai întîi se leagă un crîmpei de ață, mai lung decît zmeul cu amîndouă căpătîiele de cîte un colț de sus al zmeului. Legătura apucă și din spetează și din cap, fiindcă la fiecare colț unde se întîlnesc capul cu speteaza, ies puțin mai afară decît marginea hîrtiei, din care se face zmeul.

La încrucișarea spetezelor din mijlocul zmeului se face cîte o găurice de amîndouă părțile lîngă speteze; dară așa de mici găurele, încît de abia să poată intra ața. Pe aci să vină căpătîiul unui alt crîmpei de sfoară, care apucă amîndouă spetezele dimpreună cu birlicul și, scoțîndu-se în față, se leagă bine. Căpătîiul cel lăsat să atîrne se împreună cu mijlocul aței legate de amîndouă colțurile de la capul zmeului. Și țiindu-le cu mîna, în aer, deasupra zmeului formează un fel de linii ale unei piramide, ce ar fi clădită deasupra zmeului.

Înainte de a lega ațele astfel unite, alăturăm cu dînsele mîna de hîrtia zmeului și o lăsăm cătră mijlocul lui. La încrucișarea spetezelor, adecă drept în mijlocul zmeului, oprim mîna cu ațele. Mijlocul aței ce vine de la colțurile de sus, trebuie să ajungă drept la încrucișarea spetezelor. Dacă este mai lungă, ceea ce prisosește din ață, rămîne înspre palmă, și mutăm degetele spre a scurta ața, ca să vină drept la mijloc. Apoi, tot pe lîngă hîrtie, ducem mîna în sus, în capul birlicului; și ața ce vine de la mijlocul zmeului trebuie să ajungă pînă aproape de marginea de sus a zmeului. După ce am făcut aceasta, toate trei ațele le legăm cu un nod slab la semnul unde am ținut cu degetele. Pînă a nu strînge nodul bine, mai facem o probă, dacă nodul ațelor de sus ajunge drept la mijlocul zmeului, și dacă ața de la mijloc ajunge pînă unde voim la capătul birlicului de sus, și apoi strîngem nodul bine.

Dacă ața de la mijlocul zmeului ajunge tocmai pînă în capul birlicului de sus, gura zmeului nu e bună, căci zmeul face capace, adecă se întoarce cu spatele, cînd este înălțat, și cade jos.

La zmeul suitor, această ață trebuie să ajungă pînă cu aproape două degete de capul birlicului de sus, și la zmeul trăgător, pînă cu aproape trei degete.

Aceste două feluri de guri de zmeu sunt mai căutate de băieții jucători cu zmeuri.

După aceasta se leagă pîrîitoarea, sau vîjiitoarea. Aceasta se face în chipul următor: se taie o fîșie de hirtie mai scurtă decît lățimea zmeului, și lată, ca de două sau de trei degete, după mărimea zmeului. Căpătîiele se rotunjesc cu foarfecile. Această fîșie de hîrtie se îndoiește in lungul ei, drept prin mijloc și se lipește. Pe dinlăuntrul ei se lasă nițel loc liber, dară nițel, doară numai cît să intre ața și să se poată întoarce pîrîitoarea împregiurul acestei ațe. Această ață se leagă cu un căpătîi de un colț de sus al zmeului, adecă la cap, și cu alt căpătîi, de celălalt colț, pe de la spate.

Cînd strînge pîrîitoarea, adecă cînd o înstrunează, trebuie să se încovoaie capul zmeului, însă cu băgare de seamă; căci dacă va umbla cineva cu neîngrijire, se poate să se rupă capul, și zmeul rămîne stricat. Se încovoaie adecă atita cit să poată pîrîitoarea să se întoarcă împregiurul ei și pe ață în voie, fără să i se atingă marginile de zmeu. Cine voiește ca zmeul său să vîjie și mai tare îi face pîrîitoarea de țiplă.

Acum se face coada. Pentru aceasta se ia o bucată de ață cît să treacă de mijlocul zmeului, ața înndoită fiind. Această ață se leagă cu cîte un căpătîi de cele două colțuri de jos ale zmeului. Se apucă ața îndoită cu două degete și se duce mîna cu dînsa pe lingă hîrtie pînă la încrucișarea spetezei, adecă pînă la mijlocul zmeului și se înnoadă în punctul unde cade drept pe mijlocul zmeului. De aceasta se leagă coada.

Coada se face din fîșii de cîrpă lungi și înguste. Dacă vîntul este mai tare se pune coadă mai multă; căci de nu, zmeul se dă în cap și cade jos. Iar dacă vintul este mai moale, se pune coadă mai puțină, căci nu se înalță. Oricum, coada trebuie bine cumpănită. De gură se leagă ața cu care dă drumul zmeului; adecă îl înalță, cînd bate vîntul.

Ața toată a zmeului se înșiră pe un băț și i se zice păpușoi. Înșirarea aței pe băț se face în formă de 8 împregiurul bățului.

Ața trebuie să fie bine potrivită, după mărimea zmeului. Dacă ața este prea groasă, zmeul lasă gușă. De este prea subțire, se rupe și scapă zmeul. Zmeul mai lasă gușă și cînd vîntul este prea domol.

Cînd vîntul bate mai tare se poate înălța zmeul din mînă, cînd bate însă mai încet, trebuie să-l țină cineva la o depărtare ca de zece stinjini și așteaptă.

Zmeul se ține in chipul următor: un copil apucă zmeul cu mîna dreaptă de ața gurei, tocmai de lîngă încrucișarea spetezelor și cu mîna stîngă de un colț, ca să steie drept cu capul ceva mai sus de capul copilului. Coada stă lungită pe pămînt.

De cum începe a se umfla vintul, cel ce-l înalță strigă: „Lasă!” Și-l dă fuga asupra vîntului, ca să se ridice zmeul.

Sunt băieți cari știu să facă să joace zmeul. Aci îl vezi că se dă într-o parte, aci îl vezi că parcă umblă să se deie în cap. Sunt băieți meșteri să facă încurcare cu zmeurile.

Cînd vrea să prinză vreun zmeu străin, se apropie cu al său pînă ce poate să apuce cu sfoara sa coada zmeului ce voiește să-l prinză, și să-l facă să se deie in cap preste sfoara zmeului său. Pe lîngă aceasta trebuie să fie și iute de mîni. Giolarii toți sunt iuți de mîni. Cum vede că zmeul se dă în cap preste sfoara zmeului, cu care a rupt coada celui pe care vrea să-l prinză, începe a trage zmeul răpede. Trage și unul, trage și altul. Dar acela al cărui zmeu stă înălțat trage mai cu folos, căci vin amîndouă deodată, și mai totdeauna acesta biruiește.

Alteori cel care voiește să prinză vreun zmeu mai mic decît al său lasă să se atingă sfoara zmeului său de sfoara zmeului ce vrea să prinză pe deasupra, și trage. Trăgînd, se roade sfoara zmeului celui mic, se rupe și scapă. Atunci băiatul cel cu zmeul mai mare sau tovarășii lui dau fuga și-l prind.

Se mai prinde zmeul și cu coinacul. Acesta este un bulgăre de cărămidă, ori un pietroi ca oul de mare, legat de capătul unei sfoare lungi. Cel ce vrea să prinză un zmeu aruncă coinacul în sus preste sfoara zmeului, ce vrea să prinză, și îl trage la dînsul. Cînd voiește să-și deie zmeul jos, sunt băieți cari știu să-l tragă pînă ia mînă; dacă nu esle tocmai dibaci, zmeul cade la o depărtare mai mare sau mai mică, după cum bate vîntul.

Cîteodată băieții trimit zmeului răvaș. Aceasta se face în chipul următor: se ia o hirtie ca de o jumătate de coală, se găurește drept la mijloc, și se petrece pîntr-însa bățul păpușoiului; cînd zmeul este înălțat, rămînînd hîrtia pe ața zmeului, vîntul o duce în sus pe ață pînă la gura zmeului.

Dacă zmeul este mai mare, i se poate trimite răvaș o batistă legată cu un colț de un belciug sau de un inel, prin care s-a petrecut bățul păpușoiului. Vîntul o duce pînă la gura zmeului.

La zmeuri și mai mari s-a văzut trimițindu-se răvaș și cîte un felinar de hîrtie creață cu o lumînare aprinsă într-însul, in loc de răvaș, mai cu seamă seara. Acesta este foarte rar, se face de flăcăi, și cu deosebire la cîmp ori la maidanuri mari.

Cînd ajunge răvașul la gura zmeului, veselia băieților este mare și hazul nesfîrșit. Rîd, bat din palme și nu-i mai încape locul de bucurie.

Flăcăii cîteodată fac zmeuri de hîrtie vînătă groasă, ori de madepolon cu rotocoale de chembrică fețe. Dară aceste sunt zmeuri mari și în loc de sfoară li se pune frînghie. Asemenea zmeu un om nu-l poate ține în loc, trebuie legat de vrun stîlp.

Zmeul turcesc este în formă ca oul. Rotunzimea de sus, adecă de la cap, este mai mare, iară cea de jos mai mică. El are numai două speteze: una de sus pînă jos iară alta de-a curmezișul, lipite în chipul unei cruci. Gura se leagă de capul de sus al spetezei și de mijlocul zmeului; iară coada se atîrnă de capătul de jos al spetezei celei lungi.

Cîteodată se atîrnă cîte ceva și de capetele spetezei celei lipite de-a curmezișul, și atunci se zice că zmeul are cercei.

[XIX] ARȘICELE

Arșicele sunt încheietura genunchiului de dindărăt la vite, și anume osciorul acela care pe amîndouă muchile sunt făcute cam ca un S.

Sunt arșice din dreapta și arșice din stînga, după cum ies, de la piciorul din dreapta, sau de la piciorul din stînga al vitei.

Cu aceste încheieturi ieșite de la oi, și numite arșice, se joacă băieții fel de fel de jocuri, începînd de cu primăvara, pînă vine timpul zmeului.

Arșicele de la miei se numesc miele, cele scoase din pastramă se numesc capre. Ele sunt mai mari, fiindcă vin de la oi și berbeci tăiați la zalhana și sunt întărite de saramura în care a stat pastrama. Arșicele scoase de la țapi și de la capre, care sunt și mai albe la os, se numesc solbe.

Caprele și solbele nu se pot roade cu dinții; iară mielele se pot roade. Acesta este mijlocul prin care băieții deosebesc soiurile de arșice, unul de altul. Toate părțile arșicului au nume. Partea care este cam cocoșeată, cînd stă arșicul culcat cu această parte în sus, se cheamă om. Partea cea de dedesubt, adecă dinpotriva omului, și care are o găunătură destul de mare, se cheamă gaură.

Cînd arșicul stă ridicat pe muche, cu partea scobită în sus, partea aceasta se numește bei; iară partea dinpotrivă, care stă pe pămînt, se numește sici. Se cheamă că stă arșicul țuț cînd se întîmplă de stă în cap ori în picioare. Aceasta se întîmplă rar.

Arșicul acela, care-l întrebuințează copiii spre a lovi alte arșice, se cheamă ichiu. (Dincolo de Milcov se numește țap.) El, trebuind să fie mai mare și mai greu, se plumbuiește.

Pentru aceasta se pătrunde arșicul din bei în sici și din cocoșetură în găvănătură, și se umple cu plumb topit.

Apoi partea din găvănătură se freacă pe o piatră, ca să se netezească, partea pe care se duce ichiul. tărșiindu-se, cînd dă cu dînsul la joc.

O capră prețuiește cît două miele; o solbă cît trei.

Un ichiu bun n-are preț.

Ichiurile din dreapta sunt deobște mai căutate: se zice că este din dreapta arșicul care, ținîndu-l de cap, siciul vine la degetul cel mare, iar găvănătură în afară. Se zice că este din stînga cînd beiul vine la degetul cel mare.

Totdeauna cînd se ține ichiul în mînă,fie din dreapta, fie din stînga, partea arșicului ce se cheamă om, stă cu partea cătră palma copilului.

Numărul arșicelor cît trebuie să pună cineva deodată la un joc se numește giol.

I Jocul în bei-bun

Acest joc se joacă numai în doi. Este joc pe puse și joc pe nepuse.

Jocul pe puse se urmează astfel: Se așează amîndoi copiii jos, unul împotriva altuia. Se învoiesc mai întîi de cît să le fie giolul, de unul sau de două arșice.

Ei pot altfel să aibă mai multe arșice. Ba unul poate să aibă mai multe, altul mai puține; dar acestea n-au de a face cu jocul întru nimic.

Să zicem că s-au învoit cu giolul de două arșice: pune deci fiecare cîte două. Unul dintr-înșii ia în mînă aceste patru arșice și dă, apoi le ia și celalalt și dă și el; astfel unul după altul pe rînd. Se cheamă că dă ținînd amîndouă giolurile în mînă și, săltînd-o în sus, lasă arșicele săcază jos. Cîte arșice se întîmplă să cază cu siciul în sus, pentru atîtea pune cel ce a dat, cîte două miele, și apoi tot el dă din nou. Cînd nu cade nici un arșic pe muche, se zice că sunt moarte. Atunci le ia de jos celalalt copil și dă dînsul. Cel ce dă arșicele le ia, dacă unul sau mai multe din ele cad cu beiul în sus; iar dacă cade și siciul și beiul, se numește sici și bei, și le ia celalalt.

Cel ce a luat arșicele lasă jos numai giolul său, celalalt trebuie să pună și el atîtea arșice, adecă, de cîte s-a hotărît să fie giolul, și cel ce a cîștigat începe jocul.

Cînd unul din copii sfîrșește arșicele, giolul cîștigătorului rămîne jos, dacă giolul este de un arșic; iar dacă este de două, atunci ia un arșic și rămîne jos numai unul. Pe acest arșic îl surchidește, începînd cîștigătorul și apoi pe rînd, odată unul, odată altul.

Surchideala se face în chipul următor:

Se ia arșicul cu două degete, adecă cu degetul cel mare și cu degetul arătător, de muchi, cam de la capăt, copilul strînge ușurel degetele, saltă puțin mîna în sus și lasă să scape arșicul, aducînd degetul arătător pe deasupra celui mare. Arșicul cade rotindu-se preste cap.

Dacă cade beiul cînd surchidește băiatul cîștigător, îl ia și jocul încetează, deoarece pierzătorul nu mai are arșice ca să urmeze jocul; iar dacă cade cu siciul în sus, atunci pune două miele și jocul urmează.

Dacă cade cu siciul în sus la copilul care a sfîrșit arșicele cind surchidește, mai dă o dată, fiindcă n-are să pună; iar dacă cade bei, băiatul cîștigător este dator să pună două miele și jocul urmează.

Pune cite două miele, dacă așa le-a fost vorba de la început ca giolul să fie de cite două miele; iară altfel pune cîte o mială.

Așa se joacă în b e i — bun pe puse, iară pe nepuse se deosebește oarecum.

Tot așa se așează unul împotriva altuia, tot așa hotărăște de cîte miele să fie giolul; tot așa dă unul după altul; numai cind giolurile cad cu siciul în sus nu se pune nimic; asemenea nu se ține în seamă cînd arșicele cad sici și bei, ci se ia numai atunci cînd a căzut, unul sau mai multe arșice bei de cătră cel ce a dat.

Asemenea și la surchideală nu se ține in seamă siciul, ci numai cîștigătorul este dator să pună cind cade bei la cel ce pierde.

De multe ori se întoarce jocul de la surchideală și cîștigătorul pierde toate arșicele.

Astfel se joacă pînă ce unul din copii spală pe celalalt. Se zice că l-a spălat cînd jucătorul pierde toate arșicele.

Iară dacă copilul care a pierdut își arată soțului său părerea de rău ce simte, acesta îl întîmpină cu vorbele:

— Măi! da prost mai ești tu, măi cum se poate să plîngi tu după niște oase păcătoase.

Sunt unii băieți care știu să potrivească arșicele cum să cază întotdeauna bei. De acești copii se feresc ceilalți, sub cuvînt că ei sunt giolari.

Asemenea se feresc și de cei cîrcotași, sub cuvînt că fac cu șoalda.

II Jocul în armean

Acesta se joacă de oricîți băieți s-ar învoi.

Mai întîi se înțeleg asupra armeanului cît să fie de mare. A r m e a n se numește un semn ce se face pe fața pămîntului ca un cerc. Cei mai giolari fac armeanul cît roata morii, cei mai agiamii îl fac mai mic.

După ce s-a făcut armeanul, se înțeleg de cîte miele, puse de un băiat deodată, să fie giolul. Trage în mijlocul armeanului o dungă dreaptă și așează giolurile rînd ca soldații.

Apoi se învoiesc de la cîți pași din marginea armeanului să deie.

Învoiți asupra tuturor acestora, apoi se aleg, cine să deie întîi, al doilea etc. Pentru aceasta, unul din băieți adună ichiurile de la toți jucătorii, le dă ca la bei-bun, lăsîndu-le să cadă din mînă toate deodată. Al cui ichiu cade mai întîi bei. este baciul, adecă cel ce trebuie să deie întîi, al celui ce cade al doilea, vine după baci, și așa mai departe pînă se cunoaște rîndul tuturor. Celui ce rămîne pe urmă i se zice codirla.

Sfîrșindu-se și alegerea, se duc toți jucătorii la depărtarea ce s-au învoit, adecă de acolo de unde trebuie să deie. Baciul începe și după dînsul pe rînd ceilalți pînă la codirla.

Fiecare ochește și se silește a lovi cu ichiul său arșicele din mijlocul armeanului.

Cine lovește, și lovește bine ca să iasă arșicul lovit afară din armean, de partea ceealaltă, acela este baciul cel nou la jocul următor. Cite arșice ies, atîtea ia. Dacă vreun arșic nu iese de tot din armean, ci rămîne pe marginea armeanului, se cheamă că a căzut pe apă. Atunci băiatul ce a lovit arșicele surchidește acest arșic de trei ori. Dacă cade bei, îl ia; dacă nu, îl pune la loc, acolo unde a căzut.

Dacă n-a ieșit nici un arșic afară din armean, le așează iarăși la rînd in mijlocul armeanului, ca la început, și dă altul pînă ce unul din jucători lovește bine și iese vreun arșic afară din armean. Cel ce a lovit și a scos vreun arșic din armean are dreptul să deie tot el, de atîtea ori cît va putea pînă ce va spurca. Se zice că a spurcat cînd nu iese afară nici un arșic din cele lovite de dînsul.

După ce baciul a făcut ruptoarea și a scos unul sau mai multe arșice din armean, apoi dă de acolo de unde i-a rămas ichiul.

Dacă ichiul i-a rămas mai departe ceva de rîndul de arșice din mijlocul armeanului, încît nu le poate ajunge cu mîna, jucătorul care trebuie să scoată și pe celelalte arșice din armean pune călcîiul acolo unde este ichiul și-i dă ducă. Se zice că-i dă ducă, ochind arșicele de acolo de unde a pus călcîiul în locul ichiului, și de acolo lovește arșicele cu ichiul.

Se întîmplă ca ichiul baciului, sau al altuia din jucători, să risipească arșicele. Atunci nu se mai înșiruiesc la locul lor în mijlocul armeanului, ci rămîn acolo unde au apucat să ajungă.

Cind ichiul, după ce a lovit vreun arșic și, ori a risipit arșicele în dreapta și în stînga, ori au rămas pe muchi, cum au fost de la început puse, afară de acela izbitul de ichiu, care a ieșit din armean, cînd ichiul, zic, lovind arșicele, rămîne aproape de ele, se zice că: a rămas între ele. Atunci jucătorul tot este îndatorat să pună călcîiul în locul ichiului, dară dă în care arșic i se pare mai la îndemînă, însă el dă lenchiu.

Casă deie lenchiu, apucă ichiul de capăt, după cum am spus că este regula la surchideală însă de astădată strînge ichiul bine, și cînd îi dă drumul, aducînd degetul arătător preste cel mare, lovește cu picioarele ichiului arșicul ce voiește să scoată din armean, astfel încît acesta se duce pînă dincolo de armean.

Sunt unii giolari, care dacă rămîn între ele și încep a da lenchiu, nu mai scapă nici un arșic, ci pe toate le scoate. Sunt alții care dau de două, de trei, sau de patru ori, și scot atîtea arșice în cîte a dat; dacă se slăbește unuia degetul și nu mai lovește bine arșicele cu lenchiul, atunci se zice că i s-a înfrînt, și nu mai dă pînă ce-i vine rîndul, după ce toți ceilalți au dat și n-au scos toate arșicele din armean.

Cînd vreun jucător de cei buni rămîne între ele și începe a da lenchiu, iară ceilalți se șterg pe buze de a le veni și lor rîndul să deie, se adună toți împregiurul lui și încep să-i pricească de la mînă.

Să zice că-i pricește cînd, stînd toți împregiurul lui, se țin cu mînile de pîntece (de josul pîntecelui de c.) și-i strigă unul sau mai mulți, sgîrci, în momentul cînd vrea să deie lenchiu (sau: eu mă strîng de c…e, mîna să ți se moaie). Ei cred că dacă fac așa, se moaie mîna jucătorului, scapă ichiul și nu poate să lovească. Dacă se întîmplă să nu lovească, se naște ceartă între copii. Jucătorii cei dibaci habar n-au de pricea de la mînă, și dau de foc.

După ce spurcă baciul, cel ce vine după dînsul nu mai dă de la depărtarea de armean învoită la început. Toți, după baci, dau din papa armeanului. Dacă lovește arșicele și scoate vreunul din armean, ducîndu-se arșicul de partea ceealaltă, și rămîne ichiul între ele, de acolo dă,și dă lenchi, iar de rămîne arșicul mai departe, acolo pune călcîiul și-i dă ducă, după cum a făcut și baciul; astfel dau unul după altul toți jucătorii.

Se întîmplă ca unii din cei mai din coadă să nu apuce să deie niciodată. Atunci aceștia fac din nou alegere cu ichiurile, cine să vină la rînd. Căci baciul este cel ce a locuit întîi și a scos arșice din armean; al doilea vine cine a scos după baci arșice din armean.

Aceasta se ține în seamă pentru jocul următor, cînd își pune fiecare giolul, ca să înceapă alt joc.

Așa se juca odată arșicele în armean.

III Jocul într-a lui

Acesta se joacă numai în doi. Giolul, care se pune, este numai de un arșic de fiecare, care se pune de obicei pe muche, sici ori bei. În rînd, la o depărtare unul de altul, ca de o palmă domnească.

Se duc amîndoi copiii la o depărtare de arșice, cît se învoiesc ei, și de acolo se lasă fiecare. Se zice că se lasă, dîndu-și ichiul cătră arșice, ca să se oprească cît poate mai aproape.

Cel ce este mai aproape dă ca să lovească unul din cele două arșice ce alcătuiesc giolurile. Dacă lovește le lasă locului, și ichiu și arșic, ca să vază amîndoi copiii cum au căzut. Dacă a căzut unul din acestea om și altul gaură, le ia și dă în celălalt arșic. De nu, dă și soțul de joc; și tot așa, pînă ce se ia de jos amîndouă arșicele; apoi pune alte gioale și urmează jocul.

IV Jocul în sbenghi

Întru toate se joacă ca într-a lui, însă numai atunci se cîștigă arșicele cînd arșicul lovit, ca și ichiul, cade ori om ori gaură.

V. Jocul în armășie

La acest joc trebuie un arșic, o basma împletită și un lucru oarecare, cheie, perie, sau orice. Se pot juca oricîți copii vor voi, băieți și fete amestecați.

Se fac roată toți copiii jucători și pun la mijloc basmaua și cheia. Fiecare din copii surchidește arșicul cîte o dată. La cel ce cade arșicul cu beiul in sus, se zice că este împărat și le ia cheia. El nu mai surchidește arșicul cînd îi vine rîndul.

La cel ce cade arșicul cu siciul în sus ia basmaua și se zice că este armaș. Apoi se începe adevăratul joc.

Împăratul și armașul nu mai surchidesc arșicul. Ceilalți copii îl surchidesc cîte o dată, pe rînd, unul după altul, cum se zice; la cel ce cade arșicul cu gheboșetura în sus, adecă cu om, rîu se face nimic și arșicul trece în mîna celui de alături, spre dreapta. La cel ce cade cu adîncătura in sus adecă cu gaura aceluia i se dă osîndă. Îndată ce vede armașul cum a căzut arșicul, zice:

— Cîte să-i dau, doamne?

Împăratul vede cine este osînditul. Are și el pe ocrotiți și pe cei ce să-și descarce necazul, pe cei ce adecă l-au ocrotit sau l-au pedepsit mai aspru, cînd le-a venit și lor rîndul să fie împărați.

Dacă este din cei ocrotiți, poruncește:

— Dă-i atîtea ori atîtea dulci.

Dacă este din cei ce nu l-au cruțat nici pe dînsul altădată poruncește:

— Dă-i atîtea ori atîtea sărate.

Iar dacă este din cei pe care voiește să-și verse necazul, poruncește:

— Dă-i atitea ori atîtea potroace.

Uneori, deși are ochi răi pe cîte vreun osîndit, și ar vrea să-și scoată necazul pe dînsul; dar, sau că voiește să se împrietenească, sau că se teme să nu cază în mîna lui altă dată, poruncește: atîtea potroace, atîtea sărate și atîtea dulci, ori numai sărate și dulci.

Armașul trebuie să asculte de porunca împăratului și să facă întocmai cele poruncite, fără cîrteală.

Trebuie să se știe că loviturile cele dulci sunt acelea pe care le dă armașul, incit abia să se simță. Cele sărate sunt, acelea date ca să le simtă bine, iar cele potroace sunt cele date de cătră armas cu toată puterea.

Mai trebuie să se știe că și armașul își are pe ocrotiți și pe cei ce vrea să-și scoată din capete suferințele lui de pe cînd alții erau armași, și rămîne la dînsul ca, împlinind porunca împăratului, să micșoreze ori să adauge asprimea poruncii, fără să se arate că vrea să părtinească pe cineva.

De obicei, urgia băieților cade mai adesea pe bietele fete. Nu doară că ele ar porunci lovituri mai aspre, cînd sunt împărați, decît băieții; nici că ar da mai cu putere, cînd sunt armași, decît micii ștrengărei; dar iacă numai așa, pentru că ele sunt fete.

Copilul la care arșicul a căzut cu adîncătura în sus, pînă a nu auzi porunca împărătească întinde rnîna. Jocul se oprește pînă ce acesta își ia osîndă. Apoi jocul începe de la vecinul din dreapta celui osîndit. La cine cade bei ia domnia și vechiul împărat intră în rindul jucătorilor, fără să se supere, ori să murmure și fără să se țină în seamă vechea lui împărăție, primește osîndă poruncită de noul împărat, dacă se întîmplă să cadă arșicul cu adîncătura în sus, cînd îl surchidește dînsul.

Asemenea la cine cade arșicul sici, ia armășia, și vechiul armaș intră in rîndul jucătorilor de rînd.

Cînd armașul greșește și dă cu vreo lovitură mai mult, decît cele poruncite de împărat, aceste lovituri mai multe le primește el îndoite, de la cel ce le-a suferit pe nedrept.

Acesta este jocul în armășie.

Aud acum pe copii că mai joacă un joc cu arșicele, pe care-l numesc țigăneasca; dar nu se apropie nici cît negru sub unghie, în dibăcie, cu jocurile vechi. Se pun mai multe arșice grămadă la un loc, într-un armenaș, care de abia le cuprinde, tot pe muchi în sici, ori în bei, și negreșit că giolurile celor ce joacă trebuie să fie de un număr de arșice de fiecare, adecă cîte două, trei, sau mai multe de jucător. Dau fiecare de la o depărtare de la care s-au învoit, și cel ce lovește ia atîtea arșice cîte a culcat.

Ca în toate pe lumea de azi, și copiii au căutat mijloacele cele mai ușoare ca să ieie cît se poate mai mult.

Petre Ispirescu , 1885

Dacă vrei să fii la curent cu ce noutăți de maidemult apar pe aici, îți recomand să te abonezi .

Click to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată.


Recente

Newsletter

Despre Autor

Vitalie Bichir

Mă numesc Vitalie Bichir și sunt actor, dar asta n-are nici o legătură cu ce fac eu aici.
Adun texte scrise maidemult, care pentru unii, poate, sunt niște vechituri fără valoare, dar mie-mi plac și culmea, unele mă și distrează.
Adică vreau să fac / un fel de Bric-à-brac (uite că mi-a ieșit și-o rimă) , ceea ce însemnează din franțuzește: „Magazin de vechituri; vechituri, lucruri fără valoare, uzate și demodate” spune Dex-ul. Bric-à-brac-a-la-bichir.

 

Articole asemanatoare

Strigoi

Vizualizari: 2.909 Strigoiul se naşte ca orişice copil; el însă se cunoaşte căci are pe cap o chitic, tichie, căiţă, perdeă , sau pe...

Leacuri vechi

Profesorul Marcel Labbe a botezat cu un nume medical de fagomani pe cei oameni mâncăcioși, cari cred că trăiesc pe lume numai pentru a...

Placeri vechi

Vizualizari: 2.213 Curtezane celebre  (urmare) Amorul fizic, mai mult sau mai puțin „romantic”, dar rezultat din același instinct de reproducere, a avut o zeiță...

Placeri vechi

Vizualizari: 1.602 Curtezane celebre  (urmare) În primii ani ai Romei, în epoca regilor, o curtezană cu numele de Flora își câștigă celebritatea în același...