Connect with us

Hi, what are you looking for?

Cărți vechi

Istoria Sfinților Varlaam și Ioasaf de la India (V)

Amrita Sher-Gil, Somn, 1932

Urmare

În urma acestei jertfiri, Arahie a primit poruncă de la împărat să caute în graba cea mai mare pe Nahor vrăjitorul. Deci sfetnicul, pornind în taină calare, la vreme de noapte, a intrat în pustie şi-a ajuns într-o mare singurătate la adăpostul ştiut de el. A găsit pe cetitorul de stele şi i-a împărtăşit rugămintea sa şi porunca marelui împărat, povestindu-i în amănunt tot ce trebuia. Şi având cuvântul şi supunerea lui Nahor, s-a întors până la ziuă în cetate şi a trâmbiţat iar veste că merge să caute pe Varlaam înşelătorul, chemând ostaşii de care avea nevoie.

A pornit cu mare zvoană şi petrecere de lume, şi au umblat pe drumuri încâlcite, prin locuri ferite de oameni. Şi iată că într-o singurătate, dintr-o margine de dumbravă, lângă un pârău, s-a arătat un bătrân cuvios, cu înfăţişarea de sihastru. Când a văzut în depărtare oştenii, s-a tras îndărăt de lângă apă, prefăcându-se că se ascunde în pădure; dar oamenii zărindu-l, au înălţat mari strigăte şi au pornit în goană caii împotriva lui. Au încunjurat dumbrava, au bătut desişurile şi l-au prins. L-au adus şi l-au înfăţişat lui Arahie.

— Cine eşti tu? a întrebat sfetnicul împărătesc.

— Numele meu este Varlaam, a răspuns cel prins, şi locuiesc de câtăva vreme cu pace lângă acea pădurice.

Când au auzit aceste cuvinte, toţi oştenii s-au bucurat foarte. Şi mai mult decât ei părea vesel Arahie. Deci trimeţând un sol înainte, cu veste, l-au pornit pe cel prins cătră scaunul împărăţiei. Când au ajuns la cetate, îl aştepta popor mult, care se îmbulzea să vadă pe cel ce abătuse la creştinătate pe feciorul împăratului. Şi prin larmă şi strigăte felurite, prin îmbulzeală de mult norod, au străbătut Arahie şi oştenii ducând pe acel Varlaam în faţa împăratului. Vestea, ca şi cum ar fi fost dusă de vânt, repede a ajuns şi-n ostrovul Lebedelor, la palatul lui Ioasaf.

Iamun o primi şi-o duse stăpânului său. În cel dintăiu ceas o mare întristare a cuprins sufletul tânărului. Dar apoi, căzând în lungă rugăciune în chilia lui, şi venind de la Dumnezeu pace sufletului său, s-a arătat celor din juru-i cu obraz liniştit şi senin. În aceeaşi zi, a trecut către el, în ostrov, tatăl sau, venind să-l vadă ce face şi să afle cum a primit vestea prinderii lui Varlaam. S-a mirat nevăzându-l tulburat, după cum s-aştepta. „Fiul meu prea iubit, a grăit el, iată dumnezeii noştri au binevoit să deie în puterea mea pe acel înşelător care a tulburat liniştea zilelor tale şi a pus atâta întristare în sufletul meu. Ai aflat ca Varlaam a fost prins.“

— Da, părintele meu, am aflat.

— Ştiu, copile, că asta nu te bucură. Zadarnice mi-au fost ameninţările, după ce-ai căzut în rătăcire, zadarnice au fost suspinele şi rugăminţile mele. Ai pus împotriva părinţilor tăi o asprime pe care numai dragostea ce-o avem pentru tine o putea răbda. Mi se pare că astăzi mi-a venit gândul cel bun de la dumnezeii cărora s-au închinat strămoşii. Să vedem dacă rătăcirea ta va mai stărui. Căci trebuie să pun pe acest Varlaam faţă în faţa cu înţelepţii noştri într-o adunare mare, în care vor veni lângă dânsul şi alţi creştini, ca să se facă judecată de obşte. Să vorbească Varlaam şi creştinii lui, să vorbească şi înţelepţii noştri; şi făcându-se întrebări pentru credinţă şi răspunsuri, se va vedea de partea cui este adevărul.

Ioasaf a tăcut o vreme, cugetând.

— Tată, zise el după aceea înălţând fruntea, de asta ai pus să caute pe Varlaam, învăţătorul meu?

— Da, fiule, n-am putut avea odihnă până nu l-au prins ostaşii mei.

— Cu toate acestea, mai înainte l-au căutat multă vreme fără să-l găsească. Iar acuma cum se face că l-au găsit aşa de curând?

— Aşa a fost voinţa dumnezeilor noştri, a răspuns cu oarecare tulburare împăratul. Iar tu să ştii că nu va pătimi nimica. Şi fără nici o stricare vor putea veni la sobor şi toţi ceilalţi creştini care vor auzi glasul vestitorilor mei. Dacă va birui învăţătura lui Varlaam, atunci va fi după dorinţa ta ş-a lui. Iar dacă Varlaam va fi biruit, apoi datori veţi fi a vă supune cu toţii, desăvârşit poruncii mele.

Iar fericitul Ioasaf a răspuns: „Fie voia Domnului; să se facă, părintele meu, precum ai poruncit. Dumnezeu cel adevărat ne va scoate pe drum drept la un liman bun“.

Rămânând astfel înţelegerea, a ieşit de la împărăţie poruncă tuturor slujitorilor idoleşti şi creştinilor, prin care, propovăduitori şi soli în toate cetăţile şi satele să se adune la un loc cei ce sunt de credinţă creştinească. Netemându-se de nici o asuprire, să vie cu toţii în sobor la scaunul împărătesc pentru cercetarea credinţei celei adevărate; şi stând lângă învăţătorul lor Varlaam, să se întrebe cu popii şi cu vrăjitorii. De asemenea a chemat şi pe înţelepţii popi persieneşti, haldei şi indieni, care se aflau în toată stăpânirea sa, cum şi pe fermecători şi pe vrăjitori, ca să biruiască numaidecât pe creştini.

Deci s-a strâns în cetatea împăratului mulţime mare dintre cei cu necurate credinţe, înţelepţi în răutate şi iscusiţi întru nedreptate, — care se păreau a fi cuminţi, însă erau nebuni. Iar dintre creştinii cei prigoniţi şi risipiţi prin munţi şi pustietăţi s-au adunat foarte puţini: şi între dânşii unul singur părea mai ager în dumnezeiasca scriptură, iar numele lui era Varahie. Numai acesta a venit întru sprijinul mincinosului Varlaam.  Şi Varahie nu ştia că va sta lângă Nahor vrăjitorul.

În ziua hotărâtă, împăratul s-a arătat în sobor întru toată strălucirea, şezând pe scaun înalt. Şi a poruncit şi fiului său să steie alăturea de dânsul. Iar fiul cinstind pe părintele său, n-a vrut să şadă sus, ci s-a aşezat jos, la picioarele împăratului. Înaintea tronului stăteau toţi meşterii cei păgâneşti, adus fiind şi acela pe care îl numeau Varlaam. Şi ridicându-se împăratul, a zis ca s-audă toată mulţimea ce era adunată acolo: „O voi, dascăli şi învăţători ai credinţelor vechi, iată vă stă înainte mare nevoinţă. Din două una vi se pregăteşte: ori biruiţi pe Varlaam şi pe creştinii lui şi vă învredniciţi de cinste de la noi, ori veţi fi biruiţi şi veţi primi ruşine şi cumplită pedeapsă. Să ştiţi că de va fi el biruitor, pe toţi vă voi pierde şi trupurile voastre le voi da spre mâncare hiarelor şi păsărilor, iar copiii voştri în veşnică robie vor cădea. Asta va fi, de nu veţi birui pe creştini“.

Împăratul Avenir s-a aşezat în tronul său; şi s-a ridicat fiul său Ioasaf, grăind astfel: „Judecata Măriei-Tale nu poate fi decât dreaptă, o, împărate! Ai vorbit învăţătorilor tăi; se cuvine să vorbesc şi eu dascălului meu“. Şi întorcându-se cătră Nahor, a zis: „O Varlaame, ştii prea bine în ce fel de slavă şi mulţămire m-ai aflat. Şi învăţăturile tale m-au înduplecat să mă depărtez de dumnezeii părinteşti şi de lege, spre a sluji unui Dumnezeu necunoscut, întărâtând pe părintele şi stăpânul meu. Deci iată, înaintea ta ai cumpănă mare. Căci din două una: ori birui războiul ce-ţi stă înainte şi vei arăta adevărul învăţăturii tale, preamărindu-te ca un propovăduitor al luminii,— şi atunci eu voi rămâne al tău slujind lui Hristos până la răsuflarea cea de pe urmă; ori vei fi biruit şi te vei face mijlocitor al ruşinii mele, şi-atunci izbândind eu însumi defăimarea întru care mă cufunzi voi sta cu picioarele mele pe pieptul tău şi cu mâinile îţi voi rupe limba şi inima, zvârlindu-le câinilor, împreuna cu ce va mai rămânea din trupul tău, pentru ca prin tine să se înveţe toţi a nu mai înşela pe fii împăraţilor“.

Auzind Nahor cuvintele acestea, cumplit s-a spăimântat, văzându-se căzut în groapa pe care singur şi-o săpase. De va întărâta pe fiul împăratului, moartea îl aşteaptă la sfârşitul zilei şi nimic nu-l poate scăpa. Vedea aceasta în sunetul glasului şi-n privirea lui Ioasaf; şi s-a cutremurat ca şi cum l-ar fi lovit voinţa lui Dumnezeu. Deci se hotărî într-aceeaşi clipă să apere credinţa creştinească. Apoi începându-se între popi şi-ntre creştini să se puie cuvinte de întrebare, Nahor şi-a deschis gura şi a început a vorbi cu neaşteptată putere. Precum de demult proorocul chemat de craiul Valac să blesteme pe israiliteni, el în loc să-i blesteme i-a binecuvântat, tot aşa şi Nahor, grăind ca de la duhul sfânt, a ţinut cuvânt de dimineaţă până-n sară pentru credinţa adevărată. Căci darul lui Dumnezeu ştie a lucra câteodată şi-ntru vasele cele necurate, pentru mărirea sa cea sfântă. Deci cu atâta înţelepciune mustra Nahor deşertăciunea şi minciuna păgânească, încât nimenea nu i se putea împotrivi. Cu mult mai pe larg şi prea frumos scrie despre această vorbire a lui Nahor cu popii idolilor sfântul Damaschin în istoria sa despre fericiţii Varlaam şi Ioasaf. Aşa încât toţi meşterii, filozofii, popii şi vrăjitorii erau ruşinaţi şi mâhniţi şi gurile lor stăteau mute; ci fiul împăratului zâmbea bucurându-se cu duhul şi slăvind pe Dumnezeu că-l făcuse pe Nahor din prigonitor învăţător şi propovăduitor al adevărului.

Iar împăratul se sfătuia supărat cu sfetnicul său Arahie, minunându-se amândoi de neaşteptata schimbare a vrăjitorului; şi iuţindu-se cu mare mânie, Avenir strigă: „Ne-a făcut nevrednicul acesta atâta ruşine, încât ar trebui zdrobit împreună cu toţi creştinii ce se află cu el.“

— S-ar putea, o, împărate, să faci una ca asta? a întâmpinat Arahie.

— Ai dreptate; nu se poate să-mi calc cuvântul împărătesc. Căci am poruncit tuturora să vie fără temere la adunare, şi deci pentru apărarea credinţei lor pe nici unul nu-l pot asupri. Sfătuindu-se astfel cu Arahie, împăratul a hotărât să se risipească soborul şi să se adune a doua zi din nou la întrebare. Iar Ioasaf, apropiindu-se de tatăl său, i-a vorbit întru acest chip: „Precum la început ai rânduit, o, împărate, să se facă judecată dreaptă, aşa şi la sfârşit pune înainte dreptatea. Din două fă una: ori învoieşte pe dascălul meu să petreacă în această noapte împreuna cu mine, spre a ne pregăti pentru întrebarea de mâine, luând şi Măria-Ta pe filozofi la tine; ori lasă-mi mie pe tovarăşii tăi şi ia la tine pe învăţătorul meu. Căci dacă vor rămânea în puterea ta amândouă părţile, apoi învăţătorul meu va petrece în supărare şi frică, iar ai tăi întru odihnă şi linişte. Şi mâne lupta nu va fi dreaptă, ceea ce mi se pare a fi călcare de făgăduinţă“. Împăratul cugetă în sine că fiul său are dreptate, şi primind la el pe jertfitorii săi, l-a lăsat pe Nahor, nădăjduind încă într-ascuns, că în cursul nopţii vrăjitorul îşi va împlini totuşi legământul şi făgăduinţa.

Deci fericitul Ioasaf luând pe Nahor, l-a dus la ostrovul sau împreuna cu Varahie şi cu alţi creştini. Şi dădea laudă lui Dumnezeu, mântuitorul. Intrând în cămările sale din palat, fiul împăratului s-a întors cătră Nahor şi i-a vorbit zâmbind: „Socoteşti tu oare că nu ştiu cine eşti? Dumnezeu a binevoit să-mi descopere că nu eşti Varlaam şi tot el ţi-a arătat calea cea bună spre adevărata credinţă. Bine-ai făcut mustrând înşelăciunea idolească. Crede deci în Dumnezeul cel drept al cărui nume l-ai binevestit“.

La aceste cuvinte, Nahor a căzut în genunchi, umilindu-se. Pocăindu-se de toate răutăţile sale cele dinainte, dorea în adevăr să se apropie de Domnul Dumnezeu.

„O preaslăvite, a strigat el, în mine s-a făcut lumină deplină. Deschide-mi calea mântuirii şi dă-mi drumul să mă duc spre pusnicii ascunşi în pustie, ca să primesc de la ei sfântul botez“.

Urmând a-l învăţa cu bune cuvinte, Ioasaf i-a dat drumul şi i-a hotărât însoţitorilor pe Varahie pusnicul; şi chiar în aceeaşi noapte Nahor a intrat în singurătate, căutându-şi mântuirea în sfântul botez şi petrecându-şi în pocăinţă zilele.

A doua zi, aflând Avenir-împăratul că Nahor nu mai este şi că s-a dus spre creştini, a prăpădit şi nădejdea cea din urmă. Şi socotindu-şi biruiţi pe înţelepţi şi popii săi, s-a întors cu mare mânie asupra lor şi i-a necinstit cu dosădiri cumplite. Pe unii i-a pus la chinuri şi bătăi, altora le-a înnegrit feţele cu funigine, izgonindu-i de la scaunul său; şi din acel ceas nu mai cinstea pe popi nici nu mai aducea jertfă idolilor. Fiind în mare nedumerire şi clătindu-se cu gândul pentru adevărul credinţei vechi, stătea în cumpănă ca-ntre două nopţi.

           Popii idolilor, văzându-se astfel batjocoriţi şi cu puterea pierdută şi temându-se de înălţarea creştinilor prin Ioasaf, au făcut sfat mare şi-au adus între ei pe un vrăjitor vestit, cu numele Teuda, ce petrecea în pustie. I-au spus aceluia toate întâmplările şi toate năcazurile lor şi cu lacrimi l-au rugat să le ajute ca să se ridice din umilinţă, ei şi idolii lor.

Deci Teuda ascultându-le păsul, s-a sculat dintre ei şi a mers cu îndrăzneală la palatul împărătesc. Auzind de numele lui, Avenir l-a primit pe dată, căci îl cunoştea şi-l iubea pentru învăţătura sa. Cu mare uşurinţă, vorbindu-i frumos şi măiestrit, vrăjitorul l-a întors pe împărat înspre credinţa cea veche, scoţându-l din îndoială şi veselindu-i inima. Chiar în aceeaşi zi Avenir a poruncit să se facă praznic mare dumnezeilor păgâneşti, jertfind alături de Teuda. Şi întorcându-se spre palat, i-a vorbit vrăjitorului astfel: „O, învăţatule şi iubite Teuda, venirea ta la mine a fost cu bucurie; ci totuşi o mâhnire mare mă roade necontenit, căci fiul meu s-a înstrăinat de credinţa veche şi s-a făcut creştin, precum s-a proorocit la naşterea sa şi nu ştiu ce să fac ca să-l întorc de la acea credinţă care-l învaţă să urască toate cele plăcute şi bune ale lumii. În loc să se pregătească pentru slava împărătească, el cugetă să se coboare pe sine la sărăcia şi umilinţa blestemaţilor de pusnici. Ci n-ai putea tu, iubite Teuda, să mă sfătuieşti ce-ar trebui să fac ca să-l întorc la adevărul vieţii?“

— Mărite stăpâne, a răspuns vrăjitorul, află că şi eu cuget la durerea asta a ta. Şi cred că este un mijloc bun pe care îl putem încerca cu folos. Socot stăpâne, că ar trebui să scoatem din slujba fiului tău pe toţi slujitorii, şi-n locul lor să rânduim femei şi fecioare tinere şi frumoase. Atunci odată cu ele va veni asupra lui şi duhul vieţii. Şi dacă va fi biruit de simţirea-i omenească, toate vor fi după voia ta şi-ţi vei câştiga îndărăt copilul.

Pe loc împăratul primind sfatul cu bucurie, a dat poruncă să se facă schimbarea aceasta; şi ieşind slujitorii bărbaţi din ostrov, au intrat în locul lor femei şi fecioare, scump împodobite cu mătăsuri şi juvaieruri, şi mai ales cu frumuseţe fără samăn. Iar între ele se afla o fecioară cu numele Mogra, care în limba indienească se cheamă Iasomie. Acea fecioară era fata unui împărat, robită şi scoasă din ţara sa şi apoi dată lui Avenir ca un dar de mare preţ. Sfătuită de Teuda şi de tatăl lui Ioasaf, copila aceasta a intrat în cămările tânărului cu gânduri viclene, având în ea pe diavolul.

A apărut lui Ioasaf aşa de frumoasă şi atât de plină de înţelepciune, încât n-o putea privi şi asculta fără tulburare. Ceasurile de sară mai ales, când începeau a juca în întunecime licuricii zburători şi cântau dulce fântânile, i se părură deodată pline de un farmec pe care nu-l cunoştea. Fecioare mlădioase veneau în foişorul unde sta şi începeau danţuri aşa de line şi uşoare încât parcă erau purtate de valurile lor în aburirile vântului. Alte slujitoare duceau în preajma lui aromate cu prea plăcut miros şi, îngenunchind, îi înfăţişau tablale cu băuturi răcoritoare. Iar Mogra îi vorbea despre vremea copilăriei ei petrecută într-o împărăţie depărtată.

Ascultând-o, Ioasaf o vedea tânără şi frumoasă şi-i era jale pentru dânsa, că, fiind fată de împărat, era robită şi lipsită de patria sa. Apoi cugeta cum ar putea-o întoarce de la închinarea idolească, făcând-o creştină. Astfel gândea feciorul împăratului, iar simţirile îi păreau netulburate. „Cunoaşte, o, fecioară, pe Dumnezeul care petrece în veci, i-a zis el într-un rând după alte vorbe; cunoaşte-l, ca să nu pieri în înşelăciune. Numai înţelegându-l, vei fi fericită, făcându-te mireasa mirelui celui fără de moarte“. Mogra îl asculta simţind în ea iubire pentru Ioasaf. „Sunt prea bucuroasă, stăpâne, a răspuns ea, că te îngrijeşti de mântuirea sufletului meu. Cred că idolii sunt înşelători, pentru că tot ce-mi spui tu îmi place şi mi-i drag să te ascult.“

— Atunci învaţă legea cea nouă şi adevărată, i-a zis Ioasaf, şi fă-te creştină.

— Mă lepăd de idoli şi fac tot ce voieşti, a zis fecioara, dar mai înainte îndeplineşte-mi şi tu o dorinţă a mea.

— Care este aceea?

— O, stăpâne, şopti Mogra, dorinţa mea citeşte-o în ochii mei, ascult-o în şoapta izvoarelor şi-a sării, simţeşte-o în mireasma florilor. Tinereţele noastre sunt făcute să se-nţeleagă şi ceea ce doresc eu nu poate să nu fie plăcut lui Dumnezeu. Ioasaf a privit cu mirare la Mogra şi deodată a simţit în el demonul desfrânării. Ci stăpânindu-se, cu durere i-a răspuns fetei liniştit: „Cum ai îndrăznit tu, Mogra, să-mi faci mie o mărturisire ca asta? Tu ştii că eu mi-am închinat viaţa lui Dumnezeu cel drept, jertfindu-i tinereţea mea. Vreau sa trăiesc în lume curat.“

— Stăpâne, a răspuns fecioara, tu care eşti aşa de plin de înţelepciune nu se poate să nu ştii că dragostea omenească şi însoţirea nu sunt oprite în cărţile creştineşti. Căci şi eu am cetit multe cărţi şi de multe ori am vorbit cu creştinii. Şi oare nu este scris în acele cărţi că cinstită este nunta între toate? Şi n-au cunoscut nunta patriarhii cei de demult şi proorocii şi drepţii, precum învaţă scripturile voastre? Au doară Petru n-a avut femeie, cum arată cărţile? Şi n-a fost acest Petru verhovnic al apostolilor? Cine te-a învăţat, stăpâne, a numi nunta necurată? Cuvintele tale rănesc adânc dragostea mea.

Fericitul Ioasaf a răspuns cu tulburare: „Aşa sunt toate în sfânta scriptură, precum spui. Slobod este fiecare să se căsătoreasca dacă voieşte, afară însă de cei care au făgăduit să-şi păzească fecoria pentru Hristos. Iar eu, de când am primit sfântul botez, m-am jurat să mă duc fără prihană înaintea lui. Deci cum aş putea îndrăzni să calc jurământul pe care l-am făcut lui Dumnezeu?“

Mogra s-a plecat la picioarele sale, suspinând şi mărturisindu-şi dragostea: „Au cum poţi tu, stăpâne, să dispreţuieşti tinereţele noastre şi frumuseţea acestei vieţi? Eu, pentru iubirea mea, sunt gata să-ţi jertfesc totul. Însă fii al meu o clipă ca să putem răscumpăra o veşnicie de aşteptări şi înfrânări. Ci Dumnezeu nu poate să nu ierte, căci bunătatea lui este nesfârşită. Şi scrie în cărţile tale că se face mare bucurie în cer pentru un păcătos care se pocăieşte. Aşa încât în clipa aceasta de fericire Dumnezeu cel bun ne va ierta şi pocăinţa noastră îi va fi cu atât mai plăcută. Cu chipu-acesta vei putea să mă mântui şi să mă faci creştină“.

Acestea zicându-le ea, sufletul fericitului a început a se clătina cu felurite feluri de gânduri, şi-i slăbeau voia şi înţelegerea. Iar demonul se bucura în preajma lor, în umbră. Şi-n dumbrăvile ostrovului cântau cu glasuri tinere celelalte fecioare. Iar Mogra era atât de frumoasă şi de supusă şi se ruga cu atâta dragoste, încât fiul împăratului simţindu-se cuprins ca de-o flacără, se socotea pierdut. Lovindu-se în piept şi oftând din adâncul inimii cătră Dumnezeu, degrabă s-a retras în chilioara lui şi acolo, în rugăciune, vărsând izvor de lacrimi, striga spre cel care singur îl putea mântui de vifor: „Spre tine, Doamne, nădăjduiesc, ca să nu râdă de mine vrăjmaşul cel negru“.

Rugându-se astfel şi făcând multe plecări de genunchi, a stat până la târzie vreme sub ocrotirea lui Dumnezeu. Apoi adormind puţin, deodată s-a văzut răpit de câţiva bărbaţi străini, care trecându-l prin nişte locuri minunate, l-au dus la o câmpie întinsă, înfrumuseţată cu flori roşii şi cu bună mireasmă. Privind în juru-i, a văzut livezi frumoase cu roade străine; iar frunzele pomilor fremătau vesel la un vânt subţire şi lin. Sub arcurile livezii erau scaune de aur curat, înfrumuseţate cu pietre scumpe şi mărgăritare de mult preţ, şi raze mari ieşeau dintr-însele. Se vedeau şi paturi de aur aşternute cu covoare în felurite culori. Iar prin preajmă curgea o apă limpede, veselind vederea şi dulce murmurând. Deci prin acel loc minunat purtându-l bărbaţii înfricoşaţi, l-au dus până-ntr-o cetate ce strălucea cu lumină negrăită, având zidurile de aur şi din pietre de preţ pe care nu le-a văzut nimeni nici odinioară; iar stâlpii şi porţile erau din câte-un singur rubin. Din înălţime strălucea o lumină mare cu raze umplând uliţele cetăţii; şi ostaşi înaripaţi cu chipuri tinere se plimbau glăsuind cântări prea dulci pe care niciodată nu le-a auzit urechea omenească. Părea a zice un glas: „Iată odihna drepţilor, iată veselia celor ce-au plăcut Domnului în viaţa lor“. Iar bărbaţii înfricoşaţi scoţându-l din cetatea aceea şi vrând să-l ducă înapoi, el s-a rugat cu durere: „Nu mă lipsiţi, vă rog, de această negrăită bucurie, ci îngăduiţi-mă să petrec într-un colţ al acestei cetăţi“. Iar ei au zis: „Nu se poate acuma; vei intra însă aici mai târziu prin multe osteneli şi sudori; pentru că cei ce sufără moştenesc împărăţia cerului“.

Acestea zicând, l-au trecut prin câmpia cu livezile şi l-au dus pe-un tărâm întunecat, în negură şi într-o jalnică larmă de tânguiri. Acolo, sub un munte, ardea un cuptor, şi duhurile răzbunării stăteau împrejurul flăcărilor. Iar dincolo de foc se vedeau felurite jivine necurate, şerpi şi viermi fâşâind şi acoperind trupuri putrede. Şi în flăcări izbucneau din când în când ţipete de chin şi se zbuciumau umbre. I s-a părut că-i sună un glas în ureche: „Iată locul păcătoşilor şi munca celor care s-au întinat cu faptele ruşinii“.

Bărbaţii înfricoşaţi l-au scos şi de-acolo şi deodată Ioasaf s-a trezit singur pe lespedea goală. Era înspăimântat de moarte şi lacrimile din ochi îi curgeau pârău. Şi toată frumuseţea Mogrei, ca şi a celorlalte femei şi fecioare, i s-a părut mai înjosită decât tina şi gunoiul şi deşertăciune într-ale lumii deşertăciuni. Sta zdrobit în locul său, şi sufletul îi era cu totul cuprins de minunata şi slăvita vedenie a visului şi adânc tulburat de negura şi spaima de pe tărâmul chinurilor.

Cum a răsărit soarele, a ajuns la Avenir-împăratul veste cum că fiul său prea iubit e bolnav. Şi împăratul grăbind, chiar atunci a venit la ostrov şi a intrat în chilia lui Ioasaf având ochii în lacrimi. L-a găsit trudit şi alb la chip în aşternutul său. Şi aşezându-se la căpătăiul lui şi luându-i cu blândeţă mâna dreaptă întru ale sale, a întrebat: „Ce s-a întâmplat, fiul meu preaiubit?“ Iar tânărul întorcând spre părintele său ochii, plini încă de vedenia nopţii, i-a spus toate. Şi a adăugit: „O, bunul meu părinte, pentru ce ai gătit curse picioarelor mele, vrând să-mi vânez sufletul şi să-l arunc pierzaniei? Căci de n-ar fi vegheat asupra-mi Dumnezeu al îndurării, aş fi căzut în prăpastia cea veşnică. Am adormit tulburat şi ochii mei au văzut minune. Iar acuma, tată, de vreme ce ţi-ai astupat urechile pentru toate cele bune pe care eu le-am auzit şi le-am primit, de vreme ce nu vrei a cunoaşte adevărul, lasă-mă măcar pe mine să umblu pe calea cea dreaptă…“

Împăratul asculta pe fiul său cu mare întristare.

„Calea aceasta o iubesc, a vorbit iar Ioasaf. Părăsind aici totul, doresc să ajung în locul unde petrece Varlaam, împreuna cu dânsul să-mi săvârşesc cealaltă parte a vieţii mele. Ci, dacă porunca ta mă va opri aici cu sila, atunci mult nu va trece şi-mi vei privi trupul mort, căci sufletu-mi va grăbi să plece unde doresc“.

Avenir a stat o vreme pe gânduri, împovărat de mâhnire. Apoi a zis:

„Lasă-mă, fiul meu, să mai cuget şi fii liniştit aşteptând hotărârea mea“.

Sărutându-l, a ieşit şi s-a dus în cetate. Şi chemând la palat pe Teuda, l-a mustrat amar pentru toată zădărnicia sfaturilor lui. Şi se mira împăratul zicând: „Oare atât de neputincioşi sunteţi voi, ticăloşilor, încât nici pe un tânăr ca acesta nu-l puteţi birui?“

Teuda şi cu soţii săi, popii, au plecat capetele, neîndrăznind dintru-ntăiu a mărturisi că nimica nu poate birui puterea învăţăturii lui Hristos. Iar împăratul luându-l pe filosof cu el, l-a dus în ostrovul Lebedelor, în chilia fiului său, şi a stat faţă ascultând vorbele şi sfaturile pe care el le socotea înţelepte; însă toate cele ce spunea Teuda lui Ioasaf erau asemenea vântului ce bate în piatră. Şi dintr-o data ridicându-se din patul său, tânărul a început a vorbi despre credinţă şi despre Hristos. Şi aşa a vorbit el pentru curăţia sufletului şi pentru lepădarea de sine, pentru ticăloşia oamenilor şi izbăvirea în singurătate, încât glasul lui Teuda a rămas mut şi sufletul său a fost pătruns de mare cutremur. „O, împărate, a strigat el abia venindu-şi în simţire, cu adevărat Duhul Sfânt vieţuieşte în fiul tău şi eu mă simt biruit de credinţa lui! Spune-mi tu, cel ce eşti sfinţit cu trupul şi cu sufletul — a urmat el întorcându-se spre tânăr —spune-mi dacă mă pot învrednici şi eu a păşi în umbra lui Hristos, lepădându-mă de toate răutăţile?“

Iar Ioasaf, ridicându-se din patul său, a întins spre el braţele vorbindu-i cu bunătate despre căinţa păcătoşilor şi mila cea nemărginită a lui Dumnezeu.

Şi împaratul a văzut cu uimire pe Teuda îngenunchind, pocăindu-se fierbinte şi plângând sub îmbrăţişarea lui Ioasaf. Apoi, chiar în acel ceas, învăţatul împărătesc ieşind, a alergat la peştera sa arzându-şi toate cărţile sale vrăjitoreşti, s-a dus pe urmele lui Nahor, învrednicindu-se de sfântul botez şi începând o viaţa curată, de lumină şi adevăr.

Urmează

Eposul Varlaam și Ioasaf este o adaptare creștină a legendei lui Gautama Buddhamai multe aici

Dacă ți-a plăcut, îți recomand să te abonezi, ca să nu pierzi continuarea.

Click to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


Recente

Newsletter

Despre Autor

Vitalie Bichir

Mă numesc Vitalie Bichir și sunt actor, dar asta n-are nici o legătură cu ce fac eu aici.
Adun texte scrise maidemult, care pentru unii, poate, sunt niște vechituri fără valoare, dar mie-mi plac și culmea, unele mă și distrează.
Adică vreau să fac / un fel de Bric-à-brac (uite că mi-a ieșit și-o rimă) , ceea ce însemnează din franțuzește: „Magazin de vechituri; vechituri, lucruri fără valoare, uzate și demodate” spune Dex-ul. Bric-à-brac-a-la-bichir.

 

Articole asemanatoare

Strigoi

Vizualizari: 3.878 Strigoiul se naşte ca orişice copil; el însă se cunoaşte căci are pe cap o chitic, tichie, căiţă, perdeă , sau pe...

Leacuri vechi

Profesorul Marcel Labbe a botezat cu un nume medical de fagomani pe cei oameni mâncăcioși, cari cred că trăiesc pe lume numai pentru a...

Placeri vechi

Vizualizari: 2.443 Curtezane celebre  (urmare) Amorul fizic, mai mult sau mai puțin „romantic”, dar rezultat din același instinct de reproducere, a avut o zeiță...

Placeri vechi

Vizualizari: 1.844 Curtezane celebre  (urmare) În primii ani ai Romei, în epoca regilor, o curtezană cu numele de Flora își câștigă celebritatea în același...