Trecând la isprăvile Strigoilor, îi luăm întâiu pe cei vii. Puterea de căpetenie a acestora este deocheatul. In această privinţă iată credinţile pe cari le întâlnim prin unele părţi ale Ardealului :
Strigoiu e acela ce se naşte cu căciulă în cap. Pe ce lucru îi sparge moaşa căciula, pe ce va aruncă-o întâiu, pe acel lucru e acel om Strigoiu. Strigoiul nu se va putea astâmpără, până când nu se va anină de acel lucru. Dacă moaşa va fi aruncat căciula pe un om, pe o vită, Strigoiul va aveâ mai ales darul de a deochiâ oamenii sau vitete. Să se uite Strigoiul numai în pământ, şi omul sau vita va muri numai decât, căci deochiul lui nu se mai poate înturnâ.
Copilul deochiat de Moroiu sau de Sirigoiu, trebue să fie descântat cu chitia Strigoiului care l-a deochiat.
După moarte, aceşti Strigoi se hrănesc tot cu oameni sau cu vite, adică cu lucruri, fiinţe şi lucruri, şi fiinţe, de acelea pe cari au fost puşi.
Astfel, se spune că o fată fiind pusă Strigoaică pe un câne, după ce a îmbătrânit şi a murit, s’a prefăcut în lup şi a mâncat toţi cânii din sat.
Prin unele părţi se spune că fiecare om trebue să deoache ceva, adică să fie Strigoiu pe ceva: om, vită, piatră, ş. a., despre cari însă omul Strigoiu nu-şi de sama.
Cu privire la adevăraţii Strigoi, întâiul lucru care trebuie ştiut este vremea când ei ies din mormânt sau când, cei vii, îşi părăsesc trupurile lor spre a începe a se da la tot soiul de răutăţi.
După toate credinţile, lucrul acesta se întâmplă noaptea, pe la miezul nopţii, după ce cocoşul a cântat şi anume: între ceasul 12 şi 1, sau până ce cântă cocoşii de două ori, sau între întâiul şi al treilea cântat de cocoşi.
Prin unele părţi se crede că Strigoii ies în nopţile întunecoase şi joacă până se îmbină ziua cu noaptea, apoi intră iaraş în groapă şi nu mai vezi nimic pe mormânt, pe unde au intrat.
Un semn că peste noapte vor ieşi Strigoii, este cântatul cocoşilor de cu seara.
Vremea cea mai plăcută Strigoilor este noaptea cu lună nouă.
De umblat, Strigoii umblă tot anul, dar mai ales pe la Sf. Vasile, în noaptea Paştilor, spre Sf. Gheorghe, după Filipi şi îndeosebi spre Sf. Andreiu, care se numeşte şi noaptea Strigoilor, despre care se zice că poporul n’ar trebui să ştie când cade. Atunci, scrie Vasile Alecsandri:
Zgomot trist în câmp răsună!
Vin strigoii, se adună!
Părăsind a lor secrii.
Voi, creștinelor popoare,
Faceți cruci mântuitoare,
Căci e noaptea-ngrozitoare,
Noaptea Sfântului Andrii!
Vântul suflă cu turbare!
A picat stejarul mare,
Cerul s-a întunecat!
Luna saltă-ngălbenită,
Printre nouri rătăcită,
Ca o luntre părăsită
Pe un ocean turbat.
Bufnele posomorâte,
În a lor cuiburi trezite,
Țipă cu glas amorțit.
Lupii urlă împreună,
Cu ochi roși țintiți la lună,
Câmpul geme, codrul sună,
Satan pe deal s-a ivit!
Iată-l! iată, Satan vine,
Răzbătând prin verzi lumine,
Pe-un fulger scânteietor.
Umbre, stafii despletite,
Cucuveici, iele zburlite
Și Rusaliile pocite
Îl urmează ca un nor!
Sus, pe turnul fără cruce,
Duhul-rău zbierând se duce,
Și tot turnul s-a clintit!
Miezul nopții-n aer trece
Și, lovind arama rece,
Ore negre douăsprezece
Bate-n clopotul dogit.
Strigoimea se-ndesește,
Horă mare învârtește
Lângă turnul creștinesc.
Iar pe lângă alba lună
Nouri vineți se adună,
Se-mpletesc într-o cunună
Și-mprejuru-i se-nvârtesc.
Voi, cu suflete curate,
Cu credinți nestrămutate,
Oameni buni, femei, copii!
Voi, creștinelor popoare,
Faceți cruci mântuitoare,
Căci e noaptea-ngrozitoare,
Noaptea Sfântului Andrii!
Acum iată, pe mormânturi,
Clătinați, bătuți de vânturi,
Toți strigoii s-au lăsat.
Așezați într-un rond mare,
Adânciți în întristare,
Pe sicriu-și fiecare
Oasele-și a rezemat.
Unul zice: Eu în viață
Cu o mână îndrăzneață
Multe drepturi am răpit!
Răpit-am pâinea de hrană
Unei gingașe orfană
Ce, pierdută și sărmană,
În mizerie-a pierit!
Altul zice: Eu în lume
Am avut putere, nume,
Căci am fost stăpânitor!
Dar în oarba-mi lăcomie,
Pentru-o seacă avuție,
Am împins în grea urgie
Pe sărmanul meu popor!
Altul zice: Eu în țară
Fost-am o cumplită fiară,
Plină de amar venin!
Împotriva țării mele
Făptuit-am multe rele,
Ș-am legat-o-n lanțuri grele
Ș-am vândut-o la străin!
Foc și ură-n vecinicie
Pe voi cadă, pe voi fie!
Strigă-atunci un glas ceresc.
Și pe loc cad în morminte
Păcătoasele-oseminte.
Iar pe zidurile sfinte
Trece-un foc dumnezeiesc!
Noaptea Sfântului Andrii, Iași, 1857
Dacă Strigoii vii pot ieşi ori când, noaptea, cei morţi ies din morminte numai după anumită vreme dela îngropare. Unii spun că aceasta se întâmplă la 9 zile după înmormântare, alţii cred că la 40 de zile, la 6 săptămâni, alţii la 6 luni, iar alţii la şapte ani.
Prin unele părţi se zice că Strigoii ies numai trei ani dela moarte, iar prin altele se crede să ies şapte ani, când morţii trebue să se desgroape , ca să se sfinţească din nou.
Celor din morminte le vine uşor ca să iasă pe găuricea dela capul mormântului; tot astfel de uşor le este şi Strigoilor vii ca să-şi părăsească trupurile. Aceştia, ziua, fac treburile de nevoie la gospodăria care o au, iar seara, după ce se culcă de vreme, sufletele lor ies şi merg de se înhăitează cu alte suflete de Strigoi, lăsându-şi acasă trupurile ca şi moarte. Dacă cineva ar schimba în acest timp trupul cel fără suflare al Strigoiului şi i-ar pune de pilda, capul, acolo unde i-au fost picioarele, acel om ar rămânea mort pentru totdeauna, căci venindu-i sufletul înapoi, n’ar mai şti pe unde să intre în trupul său ca să şi-l învieze.
Spre Sf. Andreiu se fac cruci pe la fereşti, cu usturoiu, se ung coarnele vitelor, şi mănâncă cu toţii usturoiu, de care miros fug Strigoii.
La fiecare Bobotează se toarnă aghiasmă pe mormânt, ca să nu mai iasă.
Strigoii vii totdeauna spre Sf. Andreiu se culcă afară, iar cei morţi ies din mormânt, până la trei ani, şi vin noaptea pe la cisele lor, să facă ceva celor din casă cu cari şi vorbesc, stând totdeauna până h miezul nopţii. Unii povestesc că chiar Strigoii vii, nu se duc toţi cu trupul, ci la unii adormind în spre Sf. Andrei, li iesa numai sufletul care se preface în fel de fel de animale, şi dacă trupul acestor Strigoi este mUtat din locul unde s’a culcat, rămâne mort, Căci suflietul itorcându-se, şi ne mai găsind trupul în locul în care l-a lăsat, se duce pe ceea lume.
Iată o povestire care se aude prin jud. Suceava:
Unui om îi muri femeia în pripa, şi fiind el întrebat cum şj ce boală a avui femea lui, povesti astfel:
— Aseară,—eră spre Sf. Andreiu,- ca niciodată, nevasta mea, Dumnezeu s’o ierte, s’a culcat mai de vreme. Eu am mai stat cât am mai stat dinaitiea focului şî dela o vreme, sculându-mă să merg să mă culc, oameni buni, Doamne păzeşte (omul se bătu cu palma peste gură), cruce de aur în casa, pe gura femeii ieşiă o pară roşie! Mi-am făcut cruce şi n’am mai văzut nimic. Am strigat nevasta, să se scoale, —ea n’a răspuns: am început a o scutură, am luat-o din locul acela, am pus-o pe cealaltă laiţă, dar pace bună! Era moartă ca toţi morţii, cum o vedeţi şi acuma.
Iar babele de prinprejur, după ce mai scoaseră câte un suspin, ziseră:
— Sărace om! De ştiai tu de mai înainte că femeia ta îi Strigoaică, tu n’o mutai din locul în care s’a culcat, şi ea nu muria, căci para cea roşie a fost sufletul ei, care, când s’a întors înapoi, n’a găsit trupul unde-l lăsase, şi s’a tot dus pe ceiea lume.
Unii cred că în aceste călătorii de noapte, Dracii poartă pe Strigoi în spinare.
Aceste duhuri de Strigoi se văd jucând noaptea pe haturi ca nişte făcliaţe mici sau având fiecare în mâna cate două lumânări. Târziu, se strâng la căpetenia lor unde mătură vatra, o ară şi o seamănă cu mălaiu mărunt. După ce acesta creşte şi se coace, este strâns, pisat şi făcut cu lapte, cu care se spătează Strâgele şi Strigoii. După aceasta ies pe hornuri, se nvolborează prin văzduh şi pe sub streşini şi apoi pleacă de-şi însufleţesc trupurile.
Unii spun că Strigoii, îmbrăcaţi în haine roşii, joacă până ‘n zori de zi.
„DIN VIEAŢA POPORULUI ROMAN. Mitologie Românească. Dușmani și prieteni ai omului” de Tudor Pamfile
Dacă ți-a plăcut, îți recomand să te abonezi, ca să nu pierzi continuarea
