Un ținut sălbatic, pustiu, tocmai la marginea pământului, în țara sciților. Stânci mohorâte își înalță până dincolo de nori vârfurile ascuțite. În jur, nici fir de iarbă. Totul este pustiu și sumbru. Pretutindeni se ridică grămezi întunecate de bolovani, rupți din stânci. Marea spumegă și urlă, izbindu-și valurile de poalele stâncilor, iar stropii sărați zboară în înălțimi. Spuma mării acoperă pietrele de lângă țărm. Dincolo de stânci se zăresc în depărtare vârfurile înzăpezite ale munților Caucaz, învăluiți într-o pânză subțire de ceață. Treptat, zarea este acoperită de nori negri care ascund piscurile. Norii se ridică mereu tot mai sus pe cer și ascund soarele. Atunci totul se întunecă și mai mult în acest ținut plin de întristare și pustietate, unde niciodată nu calcă picior de om.
Aici, la margine de pământ, îl duseră ferecat pe Prometeu slugile nebiruite ale lui Zeus, stăpânul tunetelor, numite Forța și Puterea, spre a-l înlănțui pe veci de vârful unei stânci. Trupurile lor uriașe parcă sunt cioplite din granit, inimile lor nu cunosc îndurarea, în ochii lor n-a licarit nicicând mila și chipurile lor sunt aspre ca stâncile din jur.
Plin de obidă, cu capul plecat, în urma lor pășește zeul Hefaistos (Vulcan), cu ciocanul său greu în mâini. El are de îndeplinit o faptă cumplită : trebuie să ferece cu propriile lui mâini pe prietenul său Prometeu. Soarta prietenului îl îndurerează adânc, dar nu curtează să nu îndeplinească porunca tatălui său Zeus. El știe bine cât de neîdurător pedepsește Zeus nesupunerea.
Forța și Puterea îl urcă pe Prometeu în vârful stâncii și-l zoresc pe Hefaistos să-și înceapă de îndată lucrul. Vorbele lor aspre îl fac pe Hefaistos să fie și mai îndurerat de soarta lui Prometeu. El ea în silă ciocanu-i uriaș și numai nevoia îl face să se supună. Dar Forța îl zoreste mereu :
– Haide, repede, pune mâna pe cătușe! Înlănțuire-l pe Prometeu de-a pururi de stâncă, țintuindu-l cu putere. Zadarnică-ți este durerea, căci jelești pe un vrăjmaș al lui Zeus.
Forța îi spuse lui Hefaistos că îl pândește mânia lui Zeus dacă nu-l înlănțuie pe Prometeu în așa fel încât nimeni și nimic să nu-l poată scăpa. Atunci Hefaistos legă de stâncă brațele și picioarele lui Prometeu cu lanțuri care în veci nu se frâng. Cât de mult își urăște el acum meșteșugul, din a cărui pricină este silit să-și înlănțuie prietenul pentru chinuri îndelungate! Slugile neînduplecate ale lui Zeus îl urmăresc tot timpul cum lucrează.
– Bate mai vârtos cu ciocanul! Strange mai tare cătușele! Să nu îndrăznești a le slăbi! Prometeu este viclean și se pricepe să scape din primejdiile cele mai mari – zice Forța. Înlănțuie-l cât mai tare, ca să învețe minte să-l mai înșele pe Zeus.
– Ce bine ți se potrivesc nemiloasele vorbe cu întreaga-ți înfățișare hâdă! strigă Hefaistos, apucându-se de lucru.
Stânca se cutremură sub loviturile grele de ciocan și de la un capăt la altul al pământului răsună bubuitul loviturilor puternice. În cele din urmă Prometeu fu înlănțuit. Dar nu s-a isprăvit totul : el mai trebuia țintuit și cu trupul de stâncă, înfingându-i-se în piept un piron ce nu poate fi frânt. Hefaistos șovăie:
–O, Prometeu! exclamă el. Mare mi-e durerea, văzând chinurile tale!
– Văd că iar te codești! – îi spune Forța cu mânie lui Hefaistos. Încetează și nu te mai tândui pentru un dușman al lui Zeus! Ia aminte, să nu cumva să ai prilejul să te jelești pe tine însuți!
În sfârșit, se isprăvi totul. Se făcuse așa cum orânduire Zeus : titanul fu înlănțuit, iar pieptul lui străpuns de un piron de oțel. Batjocorindu-l, Forța îi zise lui Prometeu :
– Ei bine, aici poți să fii trufaș cât vrei și să-ți păstrezi mândria mai departe! Poftește acum de mai trimite muritorilor darurile zeilor, pe care tu le-ai furat! Să vedem dacă muritorii tăi sînt în stare să te ajute. Va trebui să te gândești cum să scapi singur din cătușele acestea.
Dar Prometeu tace, mândru. Tot timpul cât Hefaistos îl ferecase de stâncă, nu scosese nici o vorbă, nici un suspin nu-i ieși din piept, nu-și trădă prin nimic suferința.
Slugile lui Zeus, Forța și Puterea, porniră la drum, iar cu ele plecă și îndureratul Hefaistos. Prometeu rămase singur : doar marea și norii negri puteau să-l mai audă. Abia atunci țâșni un suspin greu din pieptul străpuns al puternicului titan, abia atunci începu el să se plângă de soarta-i amară și slobozi un strigăt.
Tânguirile-i exprimau o suferință și o durere de nedescris prin cuvinte :
– O! tu, Ether divin, și voi vânturi iute-zburătoare, voi izvoare ale râurilor, și tu murmur nedormit al valurilor mării, tu pământul, mamă a tot ce este viu și tu soare, care le vezi pe toate și înconjuri întreg pământul, – vă chem ca martori pe voi toți! Luați aminte la suferințele ce încerc. Vedeți rușinea pe care trebuie s-o îndur ani nenumărați! Vai și amar mie! Gemea-voi de chinuri neîncetat, mereu, multe și multe veacuri? Fi-voi în stare să pun capăt suferințelor? Dar ce spun eu? Știam doar prea bine ce avea să se întâmple! Chinurile acestea nu m-au lovit din senin. Știam că vrerile îngrozitorului destin sînt de neânlăturat. Trebuie să îndur aceste chinuri! Dar pentru ce? Pentru că le-am făcut muritorilor daruri mari, trebuie să îndur atât de cumplit fără nici o putință de a scăpa de suferințele acestea? Vai și amar de mine!
Dupa tragedia lui Eshil ,,Prometeu înlănțuit,, de N.A.Kun
Dacă ți-a plăcut, îți recomand să te abonezi, ca să nu pierzi și alte legende.
