O singură dată a fost încălcată rânduiala statornicită în lume și zeul soarelui nu mai ieși pe cer să dea oamenilor lumină.
Iată cum s-a întâmplat : Helios avu împreună cu Clymene, fiica zeiței Thetis, un fiu numit Faeton. Într-o zi, Epafos, fiu al lui Zeus, îi zise lui Faeton, luându-l în râs :
– Nu cred să fii tu fiul strălucitului Helios. Neadevăr grăiește mama ta, căci tu ești fiul unui muritor de rând.
Faeton se mânie și rușinea îi îmbujoră chipul ; se duse iute la mamă-sa, căzu la pieptul ei și cu lacrimi în ochi îi împărtăși jignirea ce-i aduse Epafos. Întinzându-și mâinile spre soarele strălucitor, mamă-sa îi zise :
– O, fiul meu! Jur pe Helios, care ne vede și ne aude, și pe care tu însuți îl vezi în clipa aceasta, că el este tatăl tău! Să nu mă bucur de lumina sa, dacă nu-ți spun adevărul. Du-te la el, căci nu-i departe palatul de aici, și-ți va întări spusele mele.
Faeton se duse fără zăbavă la Helios, tatăl său. Ajunse repede la palat, care scânteia de sclipirile aurului, argintului și nestematelor. Palatul întreg strălucea din toate culorile curcubeului. Atât de meșteșugit îl împodobise însuși zeul Hefaistos! Faeton intră în palat și-l văzu pe Helios stând pe tron într-un veșmânt de purpură. Dar nu putu să se apropie de zeul strălucitor, căci ochii lui – ochi de muritor – nu puteau să îndure strălucirea cununii zeului Helios. Acesta îl văzu și îl întreabă :
– Ce păs te aduce la mine, fiule?
– O, tu, lumina întregii lumi, o, Helios, tatăl meu! Am dreptul oare să te numesc tată? – zice Faeton. Dovedește-mi acest lucru! Spulberă-mi, dacă e așa, îndoiala.
Helios își scoase cununa strălucitoare, îi făcu semn lui Faeton să se apropie și-i spuse :
– Da, tu ești într-adevăr fiul meu. Clymene, mamă-ta, ți-a spus adevărul. Dar, ca să nu mai ai nici o îndoială, iată : cere-mi orice și îți jur pe apa sfântă a Stixului că-ți voi îndeplini dorința.
Abia rosti cuvintele acestea și Faeton ceru să-i dea carul de aur, ca să cutreiere el cerul în locul lui Helios. Zeul strălucitor se îngrozi.
– Nesăbuitule, ce mi-ai cerut? – strigă Helios. O, dacă aș putea să-mi calc jurământul! Tu îmi ceri un lucru care nu-i cu putință, Faieton. E peste puterile tale, căci tu ești un muritor de rând și lucrul acesta nu-l pot săvârși nemuritorii. Chiar și zeii cei fără de moarte n-au puterea să stea neclintiți în acest car. Nici marele Zeus, stăpânul tunetelor, nu-l poate stăpâni. Și cine este mai puternic decât el? Gândește-te, numai : la început drumul urcă așa de pieptiș, încât până și caii mei înaripați abia se pot cățăra pe el. Pe la jumătate, este așa de sus deasupra pământului, că până și pe mine mă cuprinde teama când privesc în jos marea și uscatul. Iar la capăt, se înclină așa de repede spre malurile sfinte ale lui Okeanos, încât dacă n-aș fi destul de îndemânatic, carul s-ar rostogoli năprasnic și s-ar face țăndări. Crezi poate că vei întâlni în cale multe frumuseți. Dar te înșeli, căci pe tot drumul te pândesc primejdii, el trece prin locuri de groază și printre fiare sălbatice. Și apoi e și strâmt : dacă te abții într-o parte, dai peste coarnele unui taur înfricoșător, colo te pândește arcul centaurului, dincolo leul furios și hâdul scorpion cu racul împreună. Drumul cerului este plin de primejdii. Crede-mă că nu vreau să fiu eu pricina pieirii tale. O, de-ai putea să-mi pătrunzi numai o clipă în inimă să vezi câtă grijă îți port! Cată în juru-ți, privește ce lucruri minunate cuprinde lumea! Cere-mi orice și-ți dau totul, numai asta nu. Căci astfel nu-mi ceri o răsplată, ci o îngrozitoare pedeapsă.
Dar Faeton nu voi să asculte nimic : aruncându-se de gâtul lui Helios, stărui să-i împlinească dorința.
– Bine, îți împlinesc voia. Nu te teme, căci după cum știi m-am jurat pe apele Stixului. Vei avea ceea ce mi-ai cerut dar credem că ești mai înțelept, răspunse Helios mâhnit.
Și zicând acestea, îl duse pe Faeton la locul unde se afla carul său. Fiul Soarelui îl privi cu încântare : carul era numai aur și pe el sclipeau sumedenie de nestemate. Fură aduși caii lui Helios cei înaripați, hrăniți cu nectar și ambrozie, și-i înhămară. Zeița Aurora-Eos, cea cu degetele trandafirii deschise porțile soarelui. Helios unse chipul lui Faeton cu alifie sacră pentru ca focul razelor de soare să nu-l dogorească, și-i puse pe cap cunună sclipitoare. Oftând plin de tristețe, Helios îl povățui pe Faeton astfel :
– Ține minte, fiul meu, povețele mele din urmă și îndeplinește-le de vei putea. Să nu mâni caii repede, să ții hațurile cât mai strâns. Caii mei aleargă singuri. E greu să fie stăpâniți. Cât privește drumul, ai să-l găsești urmând făgașurile ce străbat întregul cer. Și să nu te urci prea sus, că s-ar putea să aprinzi cerul, dar nici prea jos să nu te lași, căci atunci vei pârjoli tot pământul. Nici la dreapta, nici la stânga să nu te abați. Drumul îți este pe la mijloc între Șarpe și Altar.
Restul îl încredințez soartei, și numai ea îmi pun nădejdea. E timpul să pleci, căci noaptea a părăsit cerul ; Aurora-Eos, cea cu degetele trandafirii, văd că a răsărit. Ține hățurile cât mai strâns. Dar poate îți mai schimbi hotărârea, căci ea te va duce la pieire. Lasă mai bine să dau tot eu lumină pământului! Nu-ți pune viața în primejdie!
Dar Faeton sări iute în car și apucă hățurile. Nespus de bucuros și vesel peste măsură, el mulțumi lui Helios și porni la drum. Caii bătură din copite, flăcări le țâșni din nări, apoi traseră ușor carul în zbor și se avântară iute prin ceață, ca să apuce de îndată pe drumul rotat al cerului. Carul li se păru mai ușor de data aceasta, dar iată că, în goana lor, se abat de pe drumul obișnuit al lui Helios și merg în neștire.
Iar Faeton nu cunoaște drumul și nici nu poate stăpâni caii.
Din înaltul cerului, privi în jos și păli de spaimă, văzând cât de departe era pământul. Genunchii începură să-i tremure, iar ochii i se împăienjeniră. Îl prinse părerea De rău că pornise. Ce să facă? Străbătuse o bucată bună de drum, dar în față mai avea cale lungă. Cu caii n-o putea scoate la capăt, căci nu le cunoștea nici numele și nici putere nu avea să-i strunească din hățuri. Împrejur vedea numai fiare cerești înfricoșătoare și aceasta îi mărea și mai mult spaima.
Pe cer se află un loc unde stă întins un scorpion uriaș înspăimântător : într-acolo îl duceau caii pe Faeton. Nefericitul tânăr îl văzu pe scorpion cu pielea acoperită cu un strat de venin negru, amenințând-l cu acul cel purtător de moarte. Înnebunit de teamă, Faeton scapă hățurile. Caii se avântară atunci și mai iute, simțindu-se slobozi. Ba se înălțau până la stele, ba se lăsau în jos, aproape să atingă pământul.
Zeița lunii, Selene, sora lui Helios, privea mirată cum caii fratelui ei goneau pe cer fără țintă și fără ca nimeni să-i îndrume. Para de foc pe care o împrăștia carul coborând începu să învăluie pământul. Pieriră mari și bogate orașe, pieriră seminții întregi. Arseră munți împăduriți : Parnasul cel cu două piscuri, Kithaironul cel umbros, verdele Helicon, munții Caucazului, Tmolos, Ida, Pelion, Ossa.
Un fum des învălui totul ; din pricina fumului, Faeton nu putea să vadă încotro merge. Apele râurilor și izvoarelor începură să fiarbă.
Nimfele plângeau și se ascundeau îngrozite în peșteri adânci. Din cauza arșiței pământul crapă, iar razele de soare pătrunseră până în împărăția de beznă a lui Hades. Mările toate începură să sece și zeitățile lor sufereau de căldură. Atunci se ridică marea zeiță Geea și spuse cu glas tare :
– O, Zeus, stăpân al tunetelor și cel mai mare dintre zei! Va trebui oare să pier și eu, și împărăția fratelui tău Poseidon, și toate vietățile? Privește! Atlas de-abia mai poate susține greutatea cerului. Și cerul, și palatele zeilor s-ar putea prăbuși! Nu cumva urmează ca totul să se întoarcă la Haosul de la început? Scapă de pârjol ce a mai rămas!
Zeus ascultă ruga zeiței Geea, ridică dreapta amenințător și scăpără un fulger care stinse pârjolul. Cu un trăsnet Zeus zdrobi carul, iar caii lui Helios o luară la fugă care încotro. Pe tot cerul se risipiră țăndări din car și bucăți din hamurile căilor.
Iar Faeton, cu pletele în flăcări, zbură prin văzduh ca o stea căzătoare, prăbușindu-se în valurile răului Eridanos, departe de patria lui.
Acolo, Hesperidele îi ridicară trupul și-l îngropară. Adânc îndurerat Helios, tatăl lui Faeton, își ascunse fața în mâini și o zi întreagă nu aparu pe cerul albastru. Numai vâlvătăile pârjolului mai dădeau lumină pământului.
Clymene, nemângâiata mamă a lui Faeton, căută multă vreme trupul fiului ei dispărut. Într-un târziu, găsi pe malurile Eridanului nu trupul, ci mormântul lui. Îndurerata mamă plânse amar la mormânt și, alături de ea, plânseră și Heliadele, fiicele Clymenei. Durerea lor era nemărginită. Heliadele plângătoare fură prefăcute de zei în sălcii. Sălciile-Heliade stau plecate deasupra Eridanului și-și picură lacrimile în apa răcoroasă a răului.
Planșe moartea lui Faeton și Kyknos, prietenul lui. Tânguirile acestuia răsunară departe pe malurile Eridanului. Văzându-i durerea de nemângâiat zeii îl prefăcu într-o lebădă albă ca omătul. De atunci lebăda, Kyknos trăiește pe ape, pe râuri și pe lacurile mari și limpezi ; ea se teme de foc, pentru că focul a răpit viața prietenului său Faeton.
După Metamorfozele lui Ovidiu de N. A. Kun, 1914
Dacă ți-a plăcut, îți recomand să te abonezi, ca să nu pierzi și alte legende.
