„Era în seara de 10 februarie pe la orele 7 când treceam la masă împreună cu Cuza. Vedem un băiat de prăvălie care, nu ştim prin ce minune, pătrunsese în palat, că se apropie de noi şi spune că la noapte mii de oameni au să năvăească cu armele în palat.
Cuza reţinu băiatul şi trimise între altii şi după colonelul Haralambie la care bărbatul meu ţinea foarte mult şi care avea comanda trupelor din garnizoana Capitalei.
Stăteam în sala de mâncare când a venit Haralambie.
– Auzi, măi Haralambie, ce se vorbeşte, îi spuse Vodă, cu un aer de plictiseală. Se pregăteşte pentru la noapte revoluţie mare şi tu nu ştii nimic.
– Nu stiu, Măria Ta, răspunse flegmatic Haralambie.
– Ba încă au să năvălească în palat în timpul nopţii, adăogai eu, sculându-mă de la masă.
– Nu crede, mărită doamnă, zise el. Poporul Capitalei are admiraţie pentru Măria Voastră, iar Domnitorul poate conta pe armata sa legată prin jurământ. Şi apoi, ca să ajungă cineva la Măriile Voastre, doar va trebui să treacă mai întâi peste corpul meu.
Trecurăm din sala de mâncare în biroul de lucru. Cuza rugă atunci pe Haralambie ca, pentru orice eventuailitate, să se îndoiască garda în acea noapte la Palat. Trecui la copii, căci eu locuiam în partea Palatului dinspre biserica Creţulescu. Dar nu ştiu de ce eram foarte neliniştită. Asigurările lui Haralambie nu mă convinseseră de fel. Am chemat în camera mea pe coloneilul Pisoski, unul din aghiotanţi şi i-am spus:
– Vezi Pisoski, eu am mare teamă căci îl ştii pe Vodă cât e de încrezător; ia măsuri şi dacă o fi ceva dă-mi mie de ştire”.
Urmează oarecari amănunte asupra actului detronării. Aici nu dau, însă, decât faptele ce privesc pe colonelul Haralambie.
Doamna Elena mai departe:
,,Mulţi din conjuraţi au regretat mai apoi fapta lor. Şi colonelul Haralambie a fost unul din aceia care s-au căit foarte mult, căci în actul său a fost convins de o femeie pentru care el avea o mare pasiune.
Într-un târziu noaptea, pe când mă trudeam să adorm, aud un zgomot asemănător descărcării unui foc de pistol. Sar din pat speriată şi spun guvernantei franceze, care dormea în camera de alături:
– Scoală-te repede, Florentina, şi vezi ce e. Mi se pare c-am auzit o detunătură de armă.
De-odată Florentina intră înfricoşată şi spune:
– Alteţă, este imposibil de trecut prin coridoarele palatului; toate sunt pline de soldaţi şi ofiţeri. Mi s-a refuzat orice lămurire. Uşa Alteţei Voastre este păzită de trupe şi un ofiţer stă în dreptul ei.
Atunci mă îmbrăcai repede, lăsai copiii în grija Florentinei şi deschizând cu curaj uşa, am voit să trec. Dar fui oprită. Trupele stăteau de o parte şi de alta a coridoarelor şi soldaţii îmi barară drumul.
– În lături, le strigai eu, voi să trec la Domnitor.
– Nu se poate, îmi răspunseră ei.
– Şi cu toate astea nu mă poate împiedeca nimeni ca să vad pe Donmitor, repetai eu, trebuie să trec.
Un căpitan, care până atunci ezita să se apropie de mine, înaintă, şi, cu un aer liniştit, îmi spuse:
– Măria Ta, în zadar încercaţi, nu se poate trece înainte. Şi apoi e şi inutil, căci fostul Domnitor nu mai e în palat.
Atunci am auzit pentru prima oară cuvântul de „fostul Domnitor”. Căpitanul, dacă nu mă înşel, era Pilat. Mi se păru că tot pământul se învârteşte cu mine.
Îmi reculesei puterile. Cerui să mi se aducă colonelul Pisoski. Între două garde, aghiotantul palatului sosi.
– Ce s-a întâmplat? îl întreb.
– Nu ştiu nimic, răspunse Pisoski.
Trec în odaie, şi cad zdrobită. Deschid ferestrele palatului şi văzând grupuri de soldaţi în curte, îi întreb:
– Unde este domnitorul vostru?
– L-au dus, nu mai este aici, mi se răspunse.
Se face ziuă şi nicio ştire de nicăieri.
După câteva ore, o trăsură închisă mă aştepta la scara palatului. Mă urcai cu cei doi copii şi pe când voiam să cotesc spre Cotroceni colonelul Solomon (comandantul regimentului de cavalerie) opri trăsura şi zise:
– Spune Măriei sale că armata nu se solidarizează conjuratiei şi că un cuvânt aşteaptă de la Domnitorul ei pentru a-l reîntrona”.
Sosesc la Cotroceni şi intru cu copiii în odaia lui Cuza. El se plimba nervos dintr-un colţ într-altul al odaiei şi era îmbrăcat civil. Cum îl văzui, izbucnii în lacrimi. Figura lui avea paliditatea morţii. Dar el îşi stăpâni emoţia şi revolta şi înaintă surâzător şi blând. Se apropie de copii şi-i mângâie.
– Fii liniştită, îmi zise el. Vom pleca din ţară şi vom trăi departe şi liniştiţi. S-a săvârşit ceea ce eu doream de mult, însă s-ar fi putut petrece altfel lucrurile. Tu ştii că n’aşteptam decât răspunsul viitorului Domn străin pentru ca să mă retrag din domnie. Dar armata, scumpa mea armată, n-aş fi voit s-o văd călcându-şi jurământul de credinţă.
– Armata te urmează şi e cu Măria ta, îi răspunsei eu. Şi, neputând să pronunţ tare numele colonelului Solomon din cauza gardei care se afla în odaie cu noi, îi spusei însă cuvintele lui.
– Niciodată nu voi face vărsare de sânge pentru a-mi recăpăta tronul„.
Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altă dată, 1901-1910
Dacă vrei să fii la curent cu ce noutăți de maidemult apar pe aici, îți recomand să te abonezi .
