Despre Moroi şi despre neajunsurile pricinuite de dânşii, prin Oltenia aflăm următoarele credinţi :
De Moroi mor copiii, flăcăii şi chiar oamenii mari. Se bănueşte că umblă Moroiul prin sat când e boleşniţă mare, când mor oamenii pe un cap, şi când bolnavul nu se poate vindeca cu nici-un neam de buruieni sau descântece.
Bolnavul prins de Moroiu, întâiu e luat cu fior şi frig, nu mânâncă, îl doare la inimă, iesă afară subţire, galben ca şofranul, apoi, când i se sparge fierea, —după cum spun babele, —bolnavul iesă afară sânge şi venin, şi moare.
Boala n’are leac, până nu se ghiceşte Moroiul şi nu se desgroapă.
Moroi se fac babele şi moşnegii cari au fost în vieaţă juruiţi Necuratului, cari au fost vrăjitori sau răi la inimă, pizmaşi, duşmănoşi şi sub cari au trecut un câne sau pisică, când erau morţi, întinşi pe masă în casă.
Moroi se mai fac şi cei întorşi dela ţâţă.
Moroii au sprincenile îmbinate, şi cât de cât, au şi o bucăţică de coadă.
Moroii, cât trăesc, sunt foarte periculoşi. La cine s’or uită cu mirare, mai cu seamă din spate, numai decât se deoache, şi cel deochiat de Moroiu, cu greu se vindecă; de cele mai multe ori moare.
Moroii, după moarte, se arată deseori în vis, ba chiar şi aievea. II visează ai lui şi vecinii, şi atunci se bănueşte că cel visat e Moroiu.
Dar babele, ca să nu mai viseze lumea pe cel bănuit de moroiu, se duc la mormântul mortului, îi seamănă pe mormânt mieiu de nouă ani, şi îi îngroapă lângă cruce trei fuse de-a ’ndăratele.
Dacă şi după asta, lumea tot îl mai visează, şi boala tot mai dăinueşte, se tot întinde mereu, atunci babele povăţuesc pe oameni să iea un hărmăsar negru ca pana corbului, să meargă în răscrucea nopţii la cimitir, şi să încerce ca să treacă călare peste mormântul bănuitului. Dacă cel bănuit e Moroiu, armăsarul să-l tai şi nu trece peste mormântul lui, iar dacă nu e Moroiu, armăsarul trece în fuga mare.
Se mai cunoaşte ca cineva este Strigoiu, atunci când începe să moară din cei vii ai lui, rudenii, repede repede, mâncându-le inima, că numai auzi: Doamne, nu ştiu ce sa mai mă fac, că pe copilul meu îl tot doare inima; îl tot roade! Bag samă, vreun Moroi. Şi moare, sărmănelul de el! Sau pier din vitele lui, apoi ale fraţilor, rudelor şi mal târziu chiar ale satului întreg, dacă nu se prinde de veste.
Se mai cunoaşte şi prin aceea că în toate nopţile vine în formă de Duh necurat acasă, vorbeşte cu nevasta, copiii, dacă a fost bărbat, mănâncă din sac, oale, şi chiar loveşte.
Când s’a aflat Moroiul, oamenii desgroapă pe cel bănuit, ard o frigare şi cu ea străpung inima mortului de 3 ori, apoi fac un foc mare, aruncă mortul pe foc, şi după ce s’a făcut scrum, adună toată cenuşa într’o trăistuţă şi o dă pe o apă curgătoare.
Babele zic că numai aşa se poate scăpa de Moroiu, cu care dispare boleşniţa din sat.
Tot pentru Moroiu, prin alte părţi din Oltenia se descântă celor bolnavi în trei zile de trei ori, cu trei fire de busuioc şi cu un ou ouat de-o găină neagră, într’o Sâmbăta, pe la asfinţitul soarelui.
Se descântă în capul bolnavului:
Un om mare, roşu,
In galeata mare, roşie
Lua o secure mare, roşie,
Şi pleca la târgul mare, roşu,
înjugă doi boi mari, roşii,
Cu lapte roşu,
La carul mare roşu,
Şi striga în târgul roşu :
Jugul roşu,
Lapte roşu-î
Proţapul roşu,
Aloroii
Roatele roşii,
Strigoii,
Inima roşie,
Deochetorii,
Roatele roşii,
Râmiiitorii
Leu cele roşii,
Moroaicele
Lisiţele roşii
Strigoaicele ;
Osiile roşii,
Deochetoarele
Toate roşii.
Râmnitoarele
Şi plecară în pădurea mare, roşie,
Năvăliră.
Sa taie un copaciu mare roşu.
Care cum lapte din târg luară,
Şi sparse copaciul mare, roşu,
Inima,
Şi făcu stobori mari, roşii,
Ficaţii
Şi îi puse în carul mare, roşu.
Le plesniră,
Şi înjugă boi mari, roşii
N. rămase
La carul mare, roşu
Curat,
Şi plecă la casa mare, roşie
Luminat,
Şi făcu un obor mare, roşu
Ca steaua ‘n cer,
Şi închise viţei mari, roşii,
Ca rouă în câmp,
Dela vacile mari, roşii
Ca maică-sa ce l-a făcut!
Şi mulse vacile mari roşii
„De Moroiu sau Strigoiu”, prin jud. Vâlcea se descântă în chipul următor, de trei ori:
Tu Moroiule,
Cu vin te-oiu uda,
Cu busuioc te-oiu afuma,
Cu tămâie te-oiu tatnâiâ,
Ca inima ţi-oiu lua,
Şi cu cuţitul oiu laiâ-o,
Şi-oiu face-o nouă bucăţele,
Şi-oiu arunca-o peste nouă vâlcele,
La nouă căţele !
Tu Strigoiule,
Tu să-ţi mănânci inima ta,
Maţele tale
Ficaţii tăi,
Carnea ta
Oasele tale,
Pielea ta,
Că cu cuţitul te-oiu tăia.
Prin multe părţi se crede că Strigoiul trebue să mănânce de se poate în fiecare noapte un om.
„DIN VIEAŢA POPORULUI ROMAN. Mitologie Românească. Dușmani și prieteni ai omului” de Tudor Pamfile
Dacă vrei să fii la curent cu ce noutăți de maidemult apar pe aici, îți recomand să te abonezi .
