Connect with us

Hi, what are you looking for?

Greaca veche

Răpirea Persefonei

James Thornhill, Rapirea Persefonei, 1704-05

LEGENDELE OLIMPULUI

Urmare

Marea zeiță Demeter (Ceres la romani) avea o fată nespus de frumoasă și tânără, numită Persefone. Tatăl ei era însuși Zeus, stăpânul tunetelor, fiul lui Cronos. Într-o zi, frumoasa Persefone, împreună cu prietenele ei Okeanidele, zbură fără grijă prin înfloritoare vale Nyse. Asemenea unui fluture cu aripi ușoare ca fulgerul alerga tânăra zeiță din floare în floare. Ea culegea trandafiri minunați, viorele îmbătătoare, crini albi ca omătul și mandre zambile, fără să știe nimic de soarta pe care i-o hărăzise Zeus, tatăl ei. Nici prin minte nu-i trecea că nu avea să mai vadă așa curând lumina strălucitoare a soarelui, să-și mângâie privirea cu frumusețea florilor și să se îmbete cu mireasma lor ; Zeus o dădu de soție Întunecatului său frate, Hades, stăpânitorul împărăției umbrelor celor morți, și Persefone trebui să viețuiască cu el în bezna împărăției subpământene, lipsită de lumina soarelui.

Hades o zări pe Persefone zburând în valea Nyse și hotărâ de îndată s-o răpească. El rugă pe Geea, zeița pământului, să-i crească o floare de o neobișnuită frumusețe. Zeița Geea îi ascultă ruga și făcu să crească în valea Nyse o floare minunată : mireasma ei îmbătătoare se revărsă în întreaga vale.

Persefone zări floarea, întinse mâna, o prinse de tulpină și o rupse. Pe dată pământul se despică și într-un car de aur tras de cai negri răsări stăpânul împărăției umbrelor celor morți, întunecatul Hades. El o prinse pe tânăra Persefone, o urcă în car și într-o clipită dispăru cu caii lui iuți în străfundul pământului. Persefone abia avu timp să scoată un strigăt. Glasul ei îngrozit răsună departe de tot, până în noianul mărilor și până în Olimpul cel înalt și luminos. În afară de Helios, nimeni nu văzu cum fusese răpită Persefone de întunecatul Hades.

Walter Crane, Răpirea Persefonei, 1877

Zeița Demeter auzise strigătul Persefonei și alergă în valea Nyse, căutând-și peste tot fata ; întrebă și pe prietenele ei, Okeanidele, însă fata nu era de găsit. Nici Okeanidele nu văzuseră unde dispăruseră Persefone.

Zeița Demeter fu cuprinsă de o mare pentru pierderea singurei ei fiice care îi era atât de dragă. Îmbrăcată în veșminte cernite, nedându-și seama de nimic și negândidu-se la nimic, nouă zile rătăci marea zeiță Demeter pe pământ, vărsând lacrimi amare. Ea își caută pretutindeni fiica, chema pe toți în ajutor, dar nimeni nu-i putea fi de vreun folos. In sfârșit, în ziua a zecea, ea se duse la zeul Helios, soarele, și începu să-l roage cu lacrimi în ochi :
– O strălucite Helios! Tu care cutreieri cerul cu carul tău de aur, înconjurând pământul și mările toate, tu vezi totul și nu ți se poate ascunde nimic ; dacă ți-e câtuși de puțin milă de o mamă îndurerată, spune-mi unde mi-e fiica, Persefone, spune-mi unde s-o caut? I-am auzit strigătul și știu că a fost răpită. Spune-mi cine este răpitorul? Am căutat-o peste tot dar n-o găsesc nicăieri!
Strălucitorul Helios îi răspunse Demetrei :
– Măreață zeiță, tu știi cât te cinstesc, tu vezi cât sunt de mâhnit de durerea ta. Află că Zeus, cel ce mână norii, a dat-o pe fiica ta de soție întunecatului său frate, Hades. Acesta a răpit-o pe Persefone și a dus-o în împărăția lui plină de groază. Înfrânge-ți dar durerea, zeiță ; căci soțul fiicei tale este mare, iar ea a devenit soția fratelui puternic al marelui Zeus.

Zeița Demeter se mâhni și mai tare. Se mânie peste măsură pe Zeus pentru că o dăduse lui Hades pe fiica ei Persefone, fără a-i cere învoirea. Părăsi pe zei, părăsi luminosul Olimp, luă înfățișarea unei muritoare de rând și, îmbrăcându-se în straie cernite, rătăci mult timp printre muritori, plângând îndurerată.

Pe pământ nu mai creștea nimic. Frunzele copacilor păliră și se scuturară. Codrii se despuiară de veșmântul lor. Iarba se ofili ; florile își plecară coronițele lor multicolore și se uscară. Livezile nu mai dădeau rod, viile verzi, de asemenea ; nu se mai coceau ciorchini grei, plini de must. Viața abia mai pâlpâia pe pământ. Foametea domnea pretutindeni ; peste tot se auzeau planete și vaiete. Neamul omenesc era amenințat să piară. Dar Demeter, copleșită de durere că-și pierduse fiica iubită, nu vedea și nu auzea nimic. În cele din urmă, Demeter se duse în orașul Eleusis. Se așeză lângă zidurile lui sub un măslin pe „piatra întristării” de lângă „fântâna fecioarelor”. Acolo șezu neclintită, ca o stână de piatră. Veșmintele ei cernite cădeau în falduri drepte până la pământ. Capul îi era plecat, iar din ochi lacrimile îi curgeau șiroaie pe piept. Multă vreme stătu așa Demeter singuratică și nemângâiată.

Aici o zăriră fiicele lui Keleos, regele din Eleusis. Ele se mirată văzând femeia în vesminte cernite care plângea lângă izvor ; se apropiată de ea și o întrebară cu compătimire cine este. Dar zeița nu-și spuse numele ei adevărat ci spuse că o cheamă Deo, că e de fel din Creta, că a fost răpită de tâlhari, dar că a scăpat din mâinile lor și, după multă pribegie, a ajuns în orașul Eleusis. Demeter le rugă s-o ducă acasă la ele, oferindu-se să fie slujnica mamei lor, să-i crească copiii și să facă diferite treburi în casa regelui Keleos. Fiicele lui Keleos o duseră pe zeiță la mama lor Metaneira.

Ele nu știau că aduc în casa tatălui lor o mare zeiță. Dar când Demeter intră în casă, se atinse cu capul de pragul de sus al ușii și toată casa fu învăluită într-o lumină strălucitoare. Metaneira ieși în întâmpinarea zeiței, dându-și seama că fiicele ei nu-i aduseseră în casă o muritoare de rând. Soția lui Keleos se înclină adânc în fața necunoscute și o rugă să se așeze în jilțu-i de regină. Demeter nu primi ; ea se așeză pe scaunul slujnicei, rămânând ca și până atunci străină de tot ce se petrecea în jurul ei. Dar slujnica Metaneirei, vesela Iambe, văzând durerea adâncă a necunoscute, pe stăpâna ei Metaniera ; râsetele ei răsunau puternic, iar glumele ei curgeau ploaie. Demeter zâmbi întâia dată de când îi fusese răpită fiică-sa Persefone și pentru întâia dată de atunci se hotărâ să guste din mâncare.

Demeter rămase la regele Keleos și se îngriji de creșterea fiului acestuia, Demofon. Zeița se hotărî să-i dea lui Demofon nemurirea. Ținea pruncul la pieptul ei de zeiță și pe genunchii ei, iar el respira răsuflarea nemuritoare a zeiței. Demeter îl freca cu ambrozie, iar noaptea, când toți cei din casa regelui dormeau, îl înfășa în scutece și îl punea într-un cuptor încins.

Dar Demofon nu capătă nemurirea, căci Metaniera, văzându-și pruncul în cuptor, se îngrozi, și se rugă de Demeter să nu mai facă aceasta. Demeter se mânie pe Metaniera, scoase pruncul din cuptor și-i zise :
– Nesocotito! Am vrut să-i dau fiului tău nemurirea, să-l fac să nu se teamă de nici o primejdie. Să știi că eu sunt Demeter, cea care dăruiește puteri și bucurie muritorilor și nemuritorilor.

Demeter îi spuse lui Keleos și Metaneirei cine este și își luă înfățișarea obișnuită de zeiță. O lumină strălucitoare învălui toată casa lui Keleos. Zeița Demeter stătea plină de măreție și negrăit de frumoasă :, părul de aur i se revărsa pe umeri, ochii îi scânteiau de o înțelepciune zeiască, iar veșmintele ei împrăștiau miresme. Metaniera și soțul ei căzură în genunchi în fața zeiței.

Demeter era tot atât de îndurerată de pierderea fiicei sale iubite și la fel de mânioasă pe Zeus. Pământul continua să nu dea roade. Foametea se arăta tot mai năprasnică, pentru că ogoarele plugarilor nu mai răsărea nici un fir de iarbă. În zadar trăgeau boii plugul greu pe ogor, căci munca era fără de folos. Pieriră seminții întregi. Vaietele celor înfometați se înălțau până la ceruri, dar Demeter nu le lua în seamă. În cele din urmă, pe pământ oamenii încetară să mai aducă jertfe zeilor nemuritori. Toate viețile erau sortite pieirii. Marele Zeus nu dorea însă pieirea muritorilor. El trimise la Demeter pe Iris, vestitoarea zeilor.

Acesta se avântă cu iuțeală pe aripile ei străvezii spre orașul Eleusis, la templul zeitei Demeter, mai întâi chemând-o, apoi rugându-o să se înapoieze printre zei în Olimpul luminos. Demeter nu luă în seamă rugile ei. Marele Zeus trimise și alți zei la Demeter, dar aceasta nu voia să se întoarcă în Olimp decât după ce Hades îi va fi înapoiat fiica răpită.

Atunci marele Zeus trimise la Hades, întunecatului său frate, pe Hermes, cel iute ca gândul. Hermes coborâ în împărăția plină de groază a lui Hades, se înfățișă înaintea stăpânitorului sufletelor celor morți, care ședea pe un tron de aur și îi spuse porunca lui Zeus.

Hades se învoi să-i dea drumul Persefonei, dar mai întâi îi ceru să înghită un grăunte de rodie, simbolul căsniciei. Persefone se urcă în carul de aur al soțului ei împreună cu Hermes ; caii nemuritori a lui Hades porniră în goană în orașul Eleusis.

Uitând totul de bucurie, Demeter ieși în întâmpinarea fiicei sale și o strânse la piept. Era iarăși împreună cu iubita ei fiică.

Frederic Leighton, Întoarcerea Persefonei, 1891

Demeter se întoarse cu ea în Olimp. Marele Zeus hotărî ca Persefone să trăiască două treimi din an împreună cu mama sa, iar o treime să stea la soțul ei, Hades.Zeița Demeter dărui iar rodnicie pământului și totul înflori și înverzi iarăși. Codrii se înveșmântară într-un frunziș gingaș de primăvară, iar florile împodobiră pajiștile acoperite de iarbă ca smaraldul. Lanurile roditoare dădură repede în spic, grădinile prinseră să înflorească și să răspândească miresme, iar verdeața viilor începu să strălucească în bătaia razelor soarelui. Se trezi întreaga fire. Toate vietățile se bucurau și proslăveau pe marea zeiță Demeter și pe fiica ei, Persefone.

Dar Persefone își părăsește mama în fiecare an și de fiecare dată zeița Demeter se întristează și îmbracă iarăși veșminte cernite. Și toată firea jelește plecarea Persefonei. Frunzele se îngălbenesc și vântul de toamnă le smulge de pe copaci ; florile se trec, ogoarele rămân pustii, semn că se apropie iarna.
Firea adoarme, pentru a se trezi abia în strălucirea veselă a primăverii, când Persefone se va întoarce la mama sa, venind din trista împărăție a lui Hades.

Iar în ziua aceea, marea zeiță a rodniciei pământului împarte din belșug daruri oamenilor și binecuvântează munca plugarilor, răsplătind-o cu roade bogate.

După un imn al lui Homer

N. A. Kun, 1914

Urmează

Dacă ți-a plăcut, îți recomand să te abonezi, ca să nu pierzi și alte legende.

1 Comment

1 Comment

  1. Cube Toronto

    10 ianuarie 2022 at 7:23

    I enjoy reading through a post that will make people think. Also, thank you for permitting me to comment!

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată.


Recente

Newsletter

Despre Autor

Vitalie Bichir

Mă numesc Vitalie Bichir și sunt actor, dar asta n-are nici o legătură cu ce fac eu aici.
Adun texte scrise maidemult, care pentru unii, poate, sunt niște vechituri fără valoare, dar mie-mi plac și culmea, unele mă și distrează.
Adică vreau să fac / un fel de Bric-à-brac (uite că mi-a ieșit și-o rimă) , ceea ce însemnează din franțuzește: „Magazin de vechituri; vechituri, lucruri fără valoare, uzate și demodate” spune Dex-ul. Bric-à-brac-a-la-bichir.

 

Articole asemanatoare

Strigoi

Vizualizari: 2.969 Strigoiul se naşte ca orişice copil; el însă se cunoaşte căci are pe cap o chitic, tichie, căiţă, perdeă , sau pe...

Leacuri vechi

Profesorul Marcel Labbe a botezat cu un nume medical de fagomani pe cei oameni mâncăcioși, cari cred că trăiesc pe lume numai pentru a...

Placeri vechi

Vizualizari: 2.228 Curtezane celebre  (urmare) Amorul fizic, mai mult sau mai puțin „romantic”, dar rezultat din același instinct de reproducere, a avut o zeiță...

Placeri vechi

Vizualizari: 1.625 Curtezane celebre  (urmare) În primii ani ai Romei, în epoca regilor, o curtezană cu numele de Flora își câștigă celebritatea în același...