Originea Dansului Morților, care face obiectul atâtor picturi în Elveția, datează încă din Evul Mediu și a fost răspândit multă vreme.
Mai întâi, în timpul carnavalului, puteau fi văzute măști care reprezentau moartea. Cei ce purtau o asemenea mască aveau dreptul să danseze cu orice persoană întâlnită, luând-o de mână, în timp ce publicul se distra văzând groaza de pe chipul celor obligați să danseze cu moartea.
Apoi, aceste măști avură ideea să meargă în cimitire și să danseze cinstind astfel memoria morților.
Cu timpul, aceste dansuri au fost sanctificate devenind un exercițiu pios. Ele erau însoțite de maxime evlavioase și au căpătat numele de Dansuri Macabre sau Dansuri ale Infernului. Îndată după aceea au apărut și desene ale acestor dansuri, pe care mulțimea le privea cu o respectuoasă credulitate. Preoții și-au imaginat și-au imaginat că cel care face legământ să execute pictând un dans al morților ar putea, dată fiind forța legământului, să se lepede de cele mai cumplite blesteme. Această absurditate a fost crezută și de atunci în colo s-a recurs mereu la un asemenea mijloc, mai cu seamă în perioada epidemiilor de ciumă, foarte frecvente în acele timpuri.
Celbrul „Dans al morților” pictat de Holbein a fost executat la Basel, în 1435, din ordinul conciliului întrunit în acest oraș. El l-a executat în timpul unei epidemii de ciumă. Această pictură, executată pe zidul unui cimitir, se mai vedea încă la Basel cu câțiva ani în urmă și nu lipseau deloc persoane doritoare să-l viziteze.
Numele faimosului pictor din Balois, care a devenit artist fără să fi avut vreun maestru, a făcut celebră această frescă, care totuși nu-i aparține, pentru că el s-a născut la 1498, la 63 de ani după ce fusese executat desenul.
De atunci în colo dansurile macabre s-au înmulțit la infinit, cei mai iscusiți artiști fiind chemați să le ilustreze în tindele mănăstirilor și pe zidurile cimitirelor. Aceste picturi, care costau foarte mulți bani, atrăgeau mulțimea curioșilor, cheltuielile fiind recuperate din ofrandele depuse de aceștia în scorbura unui copac, la intrare.
Cu timpul, contribuțiile acestea deveniră foarte bogate și ele erau consacrate slujbelor pentru odihna morților. Călugării lăudau dărnicia credincioșilor și, pentru a-i încuraja, un celebru predicator, Oliver Mailland, din secolul al XVI-lea, spunea într-o predică :
Sufletele celor din purgatoriu aud sunetul monezilor pe care le oferiți pentru ei. Atunci când ele cad în bazin făcând : tin, tin, tin, sufletele încep să râdă : ha, ha, ha, hi, hi, hi.
Încât pomenile erau dublate, pentru buna dispoziție a sufletelor.
Dicționar infernal de Jaques Collin de Plancy, 1825
Dacă vrei să fii la curent cu ce noutăți de maidemult apar pe aici, îți recomand să te abonezi .
