Connect with us

Hi, what are you looking for?

Povești

Cum s-a făcut pupăza

Pupăză în bambus, Zhao Mengfu, 1254-1322

Cică a fost odată o fata frumoasă, cum pereche nu-i puteai găsi. Cum o chema, nimenea nu ştie, căci e mult de atunci. Atîta se ştie numai, că era frumoasă ca lumina soarelui şi că era unică Ia părinţi. Aceştia o iubeau aşa de mult, că nici o dată nu-i eşeau din voie. Noaptea, după ce ea adormea, tatăl şi mama ceasuri întregi veghiau la căpătâiul ei şi vărsau o lacrimă de bucurie că le-a hărăzit Dumnezeii aşa mîndreţe de fată. Dimineaţa, cum se scula, bătrîna mamă îi punea în gură trei grăunțe de sare şi apoi o spăla cu apă, în care stinsese trei cărbuni aprinşi, ca să nu se deoache odorul ei.

Iar fata creştea mereu. Şi era voinică, rumenă la obraji, sveltă, cu ochii negri şi adînci ca adîncul mărei, cu părul lung, moale, galben şi mai strălucitor de cît aurul cel curat. Cînd eşîa din casă, soarele de ruşine şi de mînie se roşia la față, Iar luna se ascundea după nouri.

Toate celelalte fete din sat nu mai puteau de necaz, pentru că toţi flăcăii numai la ea se uitau, numai calea ei îi aţineau, numai pentru dînsa se prăpădiau. Şi se sileau şi ele ca să se facă frumoase şi se spălau şi se găteau toată ziua, dar nici pe departe nu o puteau ajunge pe dînsa.

Şi se dusese în toate părţile vestea despre frumuseţea ei şi din toate colţurile pămlntulul veniau Feţî-Frumoşi, mîndri şi bogaţi, ca să-i ceară mîna.

De cit părinţii nu se îndurau să o căsătorească şi să se despartă de dînsa.

— Atîta avem şi noi pe lume, ziceau dînşii, ea e lumina ochilor, ea este sprijinul bâtrîneţelor, ea e bucuria şi fericirea noastră. Fără de dînsa va fi vai şi amar de noi, totul ni se va părea pustiu. Aşa, că să mai treacă putină vreme, că tot ea este prea tînără şi fragedă.

Dar vorba cea : cînd îţi vine norocul, să nu-l alungi, căci pe urmă nu ştii ce ți se întîmplă. Aşa şi cu părinţii fetei celei frumoase.

Într’o bună dimineaţă mama ei căzu bolnavă grea. Luni întregi ea zăcu culcată. Şi aduseră şi doftori vestiţi şi chemară babe, cari ştiu de toate, de cît nimeni nu putea să-i găsească leacul. Pe zi ce mergea, bolnavei îi era mai rău şi slăbia şi se prăpădea în toată fiinţa.

Plîngea bărbatul la căpătâiul ei şi fata se ruga cît e ziulica de mare la icoana Maicei Domnului, ca să se facă mama sănătoasă, de cît Dumnezeu hotărîse într’ altfel şi hotărîrile lui, bietul om nu le poate schimba nici cu lacrimi, nici cu rugăciune.

Într’o noapte, după miezul ei, cînd cocoşii cîntâ şi duhurile rele pier de pe pămînt, bolnava chemă la sine pe fata ei iubită şi pe bărbatul, cu care trăise viața aşa de fericita, îI îmbrăţişă şi-I sărută pentru cea din urmă oară şi apoi îşi dete sufletul liniştită şi cu surîsul pe buze.

Trecu de atunci vreme multă, în care tatăl fetei se plîngea şi se văita mereu, că e grea viața singură, fără femeie, că el nu vrea să se prăpădească aşa frumuseţe de fată, îngrijînd de toate ale casei şi că mai la urmă tot o să se mărite ea într’o zi şi apoi cum o să trăiască el singur.

Şi aşa, ba că-i una, ba că-i alta, moşneagul într’o zi se căsătoreşte de a doua oară şi ia de soţie o femele tînără şi frumoasă dar cu suflet de cîne şi cu inimă de piatră. Această femele era mai rea de cît o babă vrăjitoare, iar cînd se înfuria se făcea vînătă la fată şi ochii i se invîrteau, în cap, de gîndeai că-i eşită din Iad, nu alt ceva.

Apoi încă o pacoste. Adusese cu dinsa o fată, pe care o avusese de la bărbatul d’ întăiu şi pe cît de frumoasă era fata cealaltă, pe atîta fata ei era pocită şi schiloadă. Mama Pădurilor îi ziceau toate fetele din sat şi zău, nu era mai puţin pocită de cît Mama Pădurilor.

Ce de zile amare şi ce viață ticăloasă de acu înainte pentru biata fată frumoasă! În loc de mîngîierile dulci ale mamei, acu primea ocări ; în loc de cuvinte bune, palme şi bătăi ; în loc de privirea părintească a mamei, ea întilnea ochii de şerpoaică a măștihoaiei [mamă vitregă].

Tatăl său o iubea tot ca în trecut şi vărsa şiroaie de lacrimi, cînd îşi vedea odorul plîngînd şi oftînd. De cît dînsul avea mare slăbiciune pentru nevastă-sa cea nouă. Apoi îi era şi frică de dînsa, aşa că nici o dată nu-i eşia din voie şi cînd ea se răstea, el cu capul plecat sta într’un colt şi nici un cuvtnt n’ auzîai din gura lui.

Iar femela cea rea hotărîse peirea fetei. Nu mai putea de necaz, văzind-o că e aşa de frumoasă, că e aşa de harnică, aşa de lăudată şi cerută de toţi, pe cînd la fata ei nu se uita nimeni.

— Stai, că-i vin eu de hac, zise dînsa.

Şi nu o lăsa să se spele, nici să se peptene şi să se cureţe.

I-a scos hainele cele frumoase, cari o prindeau aşa de bine şi a îmbrăcat-o numai în sdrenţe. Apoi nici de mîncare nu-i dădea destulă şi nici nu o lăsa să doarmă ca lumea, ci cu noaptea în cap, încă necîntaţî cocoşii, o scula şi o trimitea după munca cea mai grea şi obositoare. Ba să care poveri de lemne din pădure, ba să spele rufele la gîrlă, ba să facă asta, ba să facă alta, tot îi găsea dînsa fel de fel de muncă, cari de cari mai grele şi fel de fel de pricini, ca să o ocărască şi să o bată.

Asculta în toate sărmana de fată şi totuşi cînd se întorcea seara acasă obosită şi prăpădită de atîta muncă şi alergătură, mama cea vitrigă tot nemulţumită era şi din leneşă şi dobitoacă nu o mai scotea.

Şi într’o zi, ce să-i abată femeiei cele rele: „Uite, zise, sacul ăsta de lînă. Vezi că lîna din lăuntru e neagră, de cît tu să te duci la gîrlă şi pînă diseară să mi-o faci albă ca zăpada. De unde nu, să ştii că e vai de pielea ta.,,

Sacul era greu de tot. De cît fata îşi făcu curaj, se opinti cît putu şi încovoiată pînă la pămînt, plină de năduşeli, se duse cu el la gîrlă. Cum ajunse, se porni pe muncă şi începu să spele mereu lîna, care era neagră ca cărbunele, că doar s’o face albă. Îşi suflecase ea mînicile pînă la coate, îşi prinse şi poala în brîu şi ceasuri întregi tot freca şi tot spăla şi tot curăţa ; de cît lîna cea neagră, nici gînd n’avea să se facă albă. Şi din nou pune-te la muncă şi din nou freacă şi învîrteşte şi suceşte, dar lîna neagră tot neagră rămînea.

Soarele, care o privise toată ziua, se pregătia să apună după vîrful munţilor şi să se ducă să lumineze alte lumi, cînd fata văzu că nu făcuse nici o ispravă : nici un fir de lînă nu se făcuse alb.

Atunci, desnădăjduită, cu ochii roşii şi plini de lacrimi, înălţă spre cer braţele sale cele albe şi rotunde şi începu să roage aşa ; „Pu ! pu ! pu! Prea bunule Dumnezeu! Ai milă şi de mine, nenorocita, şi scapâ-mâ de atîtea suferinţă. Prefă-mă într’o pasăre, ca să fug departe de casa asta, ca să scap de femeia aceasta, ca să nu-i aud glasul şi să nu-i văd ochii „.

Iar dreptul Dumnezeu s’a îndurat şi i-a îndeplinit rugămintea. Şi Lui i se înduioşase inima de atîtea necazuri ce avea biata fată. De aceia a prefâcut-o într’o pasăre, care din luna lui aprilie şi pînă la Sin-Petru, îşi plînge mereu dorul inimei, cîntînd : pu, pu, pu, pu, pu, pu. Şi din această pricină, oamenii, mai tîrziu o numiră pupăză.

Iar bătrîna Şana, bătrînă, că se părea că moartea uitase de dînsa şi care auzîa această poveste zise :

Dar nu e aşa, cum spuneţi voi. Pupăza e soră cu albina şi s’a făcut altfel.

— Atunci, Ian spune ne mamă Şano, cum şti tu că e mal bine.

Şi mama Şana, scărpintndu-se la cap, începu :

A fost odată o femele săracă care în toată viaţa ei a fost mai mult bolnavă de cît sănătoasă. Faţa ei era mai galbenă ca ceara şi aşa de slabă era, că te puteai uita printr’ însă. Această femele avea două fete. Şi fiindcă din tinereţe rămăsese văduvă, cu toată boala, tot ea se căznia şi muncia ziua şi noaptea, ca să-şi crească fetele ; de cît fetele nu erau la fel. Cea maI mică, care era şi maI frumoasă, era foarte bună la inimă şi o iubea mult pe mă-sa. Aşa mică cum era, tot căuta să-i fie măsei de folos şi să o ajute în toate, ca să-i mai uşureze niţel din munca şi nevoile ei.

Iar cînd mă-sa nu se mai putea ţine pe picioare şi cădea la pat, ea îngrijea de dînsa şi plîngea într’una, că o vedea bolnavâ.

Fata cea mare, însă, nu semăna de loc sorei sale. Era şi leneşă şi rea de gură. Nu-i plăcea nici un soi de muncă şi apoi toată ziua, aşa din senin căuta pricină de ceartă şi se răstia la mă-sa. Cînd aceasta ofta şi se văita de dureri, fata fugia din casă, ca să nu-i dea vr’un ajutor.

Fetele s’au făcut mari şi mama lor, aşa bolnavă şi săracă cum era, tot s’a muncit de le-a strîns zestre bună şi le-a măritat după tineri de samă.

Din ziua în care s’a căsătorit, fata cea mare nici nu mai dedea pe la mă-sa şi nici nu întreba cum este şi cum îi merge. Ea îşi căta numai de plăceri şi de petreceri.

Într’o zi, însă, mama fetelor se îmbolnăvi foarte greu. Era biata femele singură în casă, fără să aibă pe cineva aproape de dînsa.

Atunci chemă pe o vecină şi o rugă să se ducă la fetele ei, ca să le vază înainte de a muri.

Fata cea mare, cînd auzi că o cheamă mă-sa, începu să se vaiete şi sâ-şi scuture hainele de pe ea, zicînd : pu, pu, pu, n’o să mă scap o dată şi de dînsa şi să nu se mai ţie de capul meu !

Iar fata cea mică, cum auzi că mă-sâi i-e rău, alergă într-un suflet la căpătâiul ei, ca să o vază.

Atunci bolnava, îmbrăţişînd-o pe fata ei pe care o iubia aşa de mult, se uită la icoană şi zise, înecată în lacrimi : „Sfinte Dumnezeule, ascultă-mi vorba mea din urmă : prefă pe fata mea cea mare într’o pasăre, care să se vaiete toată viaţa ei şi astîmpăr să nu-şi găsească. Numai pu, pu, pu, atîta să zică dînsa, care n’a venit acum, cînd îmi dau sufletul.

Iar tu, fată iubită, să te prefacă Dumnezeu într’o fiinţă, de care toată lumea să aibă nevoie. Ceia ce va eşi din tine, să fie mai dulce ca laptele şi să nu se facă nuntă, ori înmormîntare fără tine.

Dumnezeu a făcut întocmai, cum a cerut bolnava. Pe fata mai mare a prefăcut-o în pupăză, care tot în pu, pu, pu o duce, cît e ziua de mare, iar pe sora ei mai mică a prefăcut-o Prea-Sfîntul în albină.

Bitolia. N. Baţaria. Revista Șezătoarea, Mart-April 1904

  • Dacă ți-a plăcut, îți recomand să te abonezi, ca să nu pierzi și alte POVEȘTI.

Click to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată.


Recente

Newsletter

Despre Autor

Vitalie Bichir

Mă numesc Vitalie Bichir și sunt actor, dar asta n-are nici o legătură cu ce fac eu aici.
Adun texte scrise maidemult, care pentru unii, poate, sunt niște vechituri fără valoare, dar mie-mi plac și culmea, unele mă și distrează.
Adică vreau să fac / un fel de Bric-à-brac (uite că mi-a ieșit și-o rimă) , ceea ce însemnează din franțuzește: „Magazin de vechituri; vechituri, lucruri fără valoare, uzate și demodate” spune Dex-ul. Bric-à-brac-a-la-bichir.

 

Articole asemanatoare

Strigoi

Vizualizari: 2.909 Strigoiul se naşte ca orişice copil; el însă se cunoaşte căci are pe cap o chitic, tichie, căiţă, perdeă , sau pe...

Leacuri vechi

Profesorul Marcel Labbe a botezat cu un nume medical de fagomani pe cei oameni mâncăcioși, cari cred că trăiesc pe lume numai pentru a...

Placeri vechi

Vizualizari: 2.213 Curtezane celebre  (urmare) Amorul fizic, mai mult sau mai puțin „romantic”, dar rezultat din același instinct de reproducere, a avut o zeiță...

Placeri vechi

Vizualizari: 1.602 Curtezane celebre  (urmare) În primii ani ai Romei, în epoca regilor, o curtezană cu numele de Flora își câștigă celebritatea în același...