Eroii
Zeii fără de moarte ce viețuiau pe Olimpul plin de lumină i-au creat fericiți pe cei dintâi oameni : aceasta era vârsta de aur. În cer domnea pe atunci zeul Cronos. Oamenii trăiau întocmai ca zeii, fără a cunoaște nici grijile, nici munca, nici tristețea. Ei nu cunoșteau nici bătrânețea neputincioasă, picioarele și brațele lor rămâneau totdeauna vânjoase. O desfătare neîntreruptă le era viața. Moartea, care venea după un lung șirag de ani, era un somn dulce și liniștit. Cât trăiau, aveau de toate din belșug. Pământul le dădea roade bogate, fără ca ei să muncească pentru cultivarea ogoarelor și grădinilor. Turmele lor numeroase pășteau liniștite pe izlazuri cu iarbă grasă. Oamenii vârstei de aur duceau o viață senină. Înșiși zeii veneau să se sfătuiască cu ei. Dar vârsta de aur luă sfârșit și nu mai rămase în viață nici un om din acel veac.
După moarte, oamenii vârstei de aur s-au prefăcut în genii, ocrotitori ai generațiilor următoare. Învăluiți în ceață, ei colindă tot pământul, apărând dreptatea și pedepsind răul. Aceasta este răsplata pe care le-a dat-o Zeus după moarte.
Oamenii din a doua seminție, care au trăit în vârsta a doua, vârsta de argint, n-au mai fost așa de fericiți ca cei dinaintea lor. Ei nu semănau nici ca putere, nici ca înțelepciune cu oamenii vârstei de aur. O sută de ani creșteau ca ființe necugetate în casele mamelor lor și abia când ajungeau la vremea bărbăției le părăseau. Scurtă le era viața în vârsta bărbăției și fiind lipsiți de înțelepciune, oamenii vârstei de argint cunoșteau multă durere și amărăciune. Ei nu știau ce este supunerea. Nu ascultau de zeii fără de moarte, nici jertfe nu voiau să le aducă.
Zeus marele fiu a lui Cronos nimici neamul ăsta de pământeni. Pricina maniei lui fu nesupunerea acelor oameni față de zeii din Olimp. De aceea îi trimise în împărăția beznei de sub pământ, unde nu au parte nici de bucurie, nici de întristare. Oamenii de astăzi îi cinstesc și pe ei.
Zeus, părintele oamenilor, făuri seminția a treia și vârsta a treia, numită vârsta de aramă care nu se aseamănă cu cea de argint. Zeus făcu oamenii din coada unei lănci și ei erau de temut și puternici.
Oamenii vârstei de aramă îndrăgiră trufia și războiul, care aduce numai vaiete. Nu lucrau pământul și nici nu mâncau roadele pe care le dau livezile și ogoarele. Zeus îi făcu de statură uriașă și îi înzestră cu putere de neînfrânt. Inima lor era neînblânzită și brațele lor erau de neînvins. Armele și le făureau din aramă, din aramă le erau și casele și tot cu unelte de aramă munceau. Pe vremea aceea fierul negru nu era cunoscut. Oamenii veacului de aramă se nimiceau unii pe alții. Și ei trecură destul de curând în împărăția de beznă a înfricoșetorului Hades. Oricât erau de puternici, moartea întunecată tot îi răpi și astfel trebuiră să se despartă și ei de lumina vie a soarelui.
Îndată ce neamul acesta ajunse în împărăția umbrelor, marele Zeus zămisli pe pământul ce-i hrănește pe toți vârsta a patra și o nouă seminție de oameni, mai nobili, mai drepți și de o seamă cu zeii : acesta fu neamul de eroi, semizei. Dar și aceștia pieriră în războaie nedrepte și sângeroase. Unii își gasiră sfârșitul în fața celor patru porți ale Tebei, în țara lui Cadmos, luptând pentru moștenirea pe care o urmarea Edip. Alții căzură lângă Troia, unde se duseseră după frumoasa Elena, străbătând cu corăbiile marea cea largă.
După ce moartea îi răpi pe toți, Zeus îi așeză la marginea pământului, departe de oamenii vii. Eroii semizei duc o viață fără întristare pe insulele fericitilor lângă zbuciumatele ape ale lui Okeanos. Acolo pământul mănos le dă de trei ori pe an roade dulci ca mierea.
Cea din urmă e vârsta a cincea și seminția omenească a vârstei de fier. Aceasta mai dăinuie și azi pe pământ. Zi și noapte, fără încetare, pe oameni îi macină necazurile și munca istovitoare. Zeii trimit oamenilor griji mari. E drept, printre rele zeii presară și binele, dar răul este mai mare și domnește peste tot. Copiii nu-și cinstesc părinții, prietenii sunt necredincioși unul față de altul, drumețul nu găsește găzduire și nu există iubire între frați. Oamenii nu-și țin jurămintele, nu prețuiesc adevărul și binele. Își nimicesc unii altora orașele.
Pretutindeni domnește asuprirea. Doar pe trufie și putere se pune preț. Zeițele Aidos și Nemesis i-au părăsit pe oameni. În vesmintele lor albe ele au zburat pe înaltul Olimp, la zeii cei fără de moarte, iar oamenilor le-au rămas numai necazurile grele și nu au ocrotire împotriva răului.
N. A. Kun, 1914, după poemul lui Hesiod „Munci și zile”
Aidos, din mitologia greacă veche, fusese daimona (zeița) sfioșeniei, timidității, rușinii și a umilinței. Zeița reprezenta ceea ce îi face pe oamenii să distingă între bine și rău.
Nemesis este zeița răzbunării care pedepsește crimele, conservând și supraveghind ordinea și echilibrul în univers sub raportul moral, prin cântărirea riguroasă a fericirii și nenorocirii umane.
Dacă ți-a plăcut, îți recomand să te abonezi, ca să nu pierzi și alte legende.
