Din cand in cand vin fakiri din Industan și se arată publicului, făcând exerciții în contrazicere cu legile naturii omenești. Rămânem uimiți, tulburați, surprinși. Ce sunt acești oameni? Ce să credem despre exercițiile lor?
Înveliți într-o pâslă groasă, nedormind niciodată sub un acoperiș, trăind din mila publică, fakirii sunt niște fanatici, care urmărind mortificarea și obținerea răsplatei cerești, se supun voluntar la practici de ascetism.
Austeritatea lor e înfiorătoare. Ei nu se supun numai mizeriei celei mai aspre, murdăriei grețoase, dar și posturilor îndelungate. Sub stăpânirea exaltatiei lor mistice, își fac răni adânci, se mutileazâ, își bagă cuie în cap, merg pe tăișurile pumnalelor, ori rămân toată viața imobilizați într-o poziție incomodă cu brațele rigide sau sucite.
Ei tind a elibera spiritualitatea de sub domnia corpului și reușesc în cele din urmă prin concentrare că nu mai simt nici o durere în urma rănilor celor mai grave.
Această nesimțire, această anestezie, legată de unele psiho-nevroxe, a fost observată în toate timpurile, în toate epocile. Medicii studiază și observă în unele nevropatii, că pot înțeapa, pot străpunge brațele, picioarele, urechile, obrajii fără ca bolnavii să simtă vreo durere și fără să curgă o picătură de sânge. Fakirii fără a fi atinși de aceste boli, posedă această anestezie într-un grad surprinzător.
Primii exploratori ai Tibetului, prinții Huc și Gabet, au auzit vorbindu-se de niște fanatici care-și spintecau burțile, își scoteau măruntaiele, profetizând, apoi băgau intestinele la loc și rănile se vindecau repede, fără a se vedea vreo cicatrice. Nici vorbă, că nu dam nici o crezare acestor povestiri. Ceea ce credem, e că insensibilitatea, nesimțirea fakirilor este datorată misticismului, outosugerarilor care îi fac să producă fenomenele atât de surprinzătoare.
Cel mai imresionant fenomen, este că se lasă a fi înmormântați în stare de catalepsie, să stea îngropați luni de zile, apoi să reînvie. Despre aceasta nu încape nici o îndoială.
Una din aceste experiențe a fost făcută în prezența ambasadorului englez Claudius Wade, care a garantat autenticitatea. Fakirul Harikles, cu limba rasucită în gură, cu buzele cusute, cu orificiile corpului (nas, urechi, anus) astupate cu ceară, a fost pus într-un cosciug care a fost sigilat. Santinelele au stat de gardă, ziua și noaptea în jurul cavoului unde fusese depus cosciugul. Mii de pelerini îngroșau această gardă de supraveghere prin prezența lor. După zece săptămâni cosciugul a fost scos din cavou. Sigiile erau neatinse. Fakirul fu scos din cosciug. El avea ochii sticlosi, membrele tepene, pielea sbârcită pe oase, nu se simțea bătaia pulsului. I se deschise gura, nările nasului, urechile. I se turnă apă caldă pe cap, i s-a făcut respirație artificială. Peste o jumătate de oră fakirul a reînviat.
Ce să credem de asemenea miracole?
Că viața poate fi întreruptă, fără ca aptitudinea de a trai să fie distrusă, cu condiția că nimic să nu iasă din corp, nimic să nu intre, că integritatea desăvârșită să nu fie distrusă, nici printr-o activitate a organismului să distrugă materia, nici ca germenii veniți din afară să altereze, să corupă materia.
Experiențe fiziologice nefiind făcute, științific ne e imposibil nici de a tăgădui, nici de a explica asemenea fenomene. Deocamdată ele rămân privilegiul fakirilor.
Hachette, 1933
