Vitrinele librăriilor, chioșcurile, toate sunt pline de opere proaspete apărute de sub presă. Întâlnești o sumă de nume de autori, pe care nici nu-i bănuiai că există. Toți fac gură, toți țipă, copertele apar din ce în ce mai fantastice, mai urlătoare, mai atrăgătoare.
Numai de unul nu se mai aude, parc-ar fi dispărut de mult: e Caragiale. Și fiindcă socotesc că el n-a pierit decât în aparență, vreau să vă dau noutăți despre dânsul.
L-am întâlnit și mai ieri. Același. Cu veșnicii ochelari, care îl ajută să nu vadă pe oameni tocmai așa cum sunt, cu veșnicu-i zâmbet ironic, în care se oglindește el întreg, Caragiale se arată aproape tot cum l-ați cunoscut odinioară. A mai încărunțit puțin, dar nu s-a schimbat mult.
Pleacă la Buzău. Și m-am gândit că nu-i rău să-i cer câteva lămuriri:
— Ce ai de gând să faci acolo?
— Un lucru foarte serios: am luat în antrepriză birtul de la gară.
— De ce?
— Pentru că-mi place peisajul Buzăului.
— Dar altceva ce o să mai lucrezi?
— Altceva? Specialitate de patiserie și de ciocolată.
— Vorbesc de literatură…
— A, despre asta nu-ți pot spune nimic. Eu sunt comersant român…
***
În altă țară, plecarea unui scriitor de valoarea lui Caragiale în lumea comerțului ar fi un eveniment de cel mai mare interes. La noi n-are aproape nici o însemnătate. De-abia dacă noi, câțiva profani, admiratori sinceri ai talentului celui care a scris pe Conul Leonida, simțim o adâncă părere de rău că el ne lasă.
Ne-am întrebat adesea pentru ce Caragiale, cel mai original și cel mai puternic dintre scriitorii noștri, e dat uitării de către atotputernici. Academia e ticsită de nulități. Teatrul e condus de niște veterani fără vlagă, toate instituțiile noastre culturale sunt lăsate pradă moliilor intelectuale, iar lui Caragiale nu i-a rămas decât să concureze la licitația birtului de la Gara Buzău.
Să fie, oare, oficialii vrășmași din principiu ai scriitorilor de talent? Lucrul ar fi cu putință, pentru că un talent prea mare scoate în evidență nihilismul intelectual al altora. Totuși, adevărata cauză a prigonirii ar putea fi alta.
Caragiale și-a ales genul cel mai periculos: satira. În fiecare lucrare a lui simți revolta omului superior împotriva „găgăuților și gușaților”. Când țara e plină de Dandanache, de Ventureanu, de Leonida, cum vroiți ca originalurile acestor caraghioși imortalizați să nu jure război etern aceluia care i-a gravat așa de bine?
Și apoi, oamenii de spirit au avut întotdeauna specialitatea de a-și crea vrășmași. Un scriitor dulceag, care știe să rimeze „flori de nufăr” cu „cei ce sufăr”; un scriitor care face deliciul fetelor de pension la vârsta când încep să fie vizitate de pajul Cupidon; un scriitor care se îndeletnicește să afle dacă Ștefan cel Mare purta barbă ori barbă-n cioc are să fie oricând bine primit, mângâiat, ținut în puf. Să te păzească Dumnezeu însă să ridiculizezi o clasă ori o tagmă! Atunci, cu cât vei avea mai mult talent, cu cât adică lucrarea ta va fi mai caustică, cu atâta trebuie să fii mai sigur că ți-ai făcut vrășmași pe veci. Omul iartă orice mai lesne decât faptul că a fost ridiculizat.
Și numai atâta e? Caragiale a mai avut nenorocirea de a fi o personalitate puternică. Din pricina asta, el n-a putut trăi în nici o coterie, căci le-a găsit pe toate ridicule, și de aceea toate coteriile sunt bucuroase să-l știe dispărut. Aceia care i-ar fi azi prieteni, ca și vrășmașii naturali, simt în el o putere și se tem ca puterea asta să nu se întoarcă mâine împotriva lor.
***
Amice, te du la Gara Buzău. Și când îi auzi locomotivele fluierând, gândește-te că fiecare coterie e o locomotivă tot așa de automată: neputând să gândească, fluieră…
Dacă vrei să fii la curent cu ce noutăți de maidemult apar pe aici, îți recomand să te abonezi (mai jos), e foarte simplu și dacă nu-ți mai place, e la fel de simplu să te și dezabonezi.
