Te văd și azi, Bunică, precum erai odată. Te văd o bătrânică, și eu mă văd copil. Azi sunt bunicul Ghiță, iar mâine voi fi și eu o mână de țărână și voi dormi mereu.
Te văd cu ghemele în mână. Te văd depănând patru fire de ață din patru scule de bumbac. Îmi par și azi firele de ață patru hățuri cu care mânai atunci cele două vârtelnițe.
Depănai la propriu și la figurat. Depănai feștila pentru lumânările de ceară pe care avea să le fabrice Tata. Depănai la gânduri pe care le țin minte și astăzi.
Când iese sufletul din om – îmi spuneai atunci – se uită, se tot uită la trupul fără viață și nu-i vine să creadă. Se uită și se întreabă cum de a putut el, suflet preacurat, să stea o viață întreagă intr’un trup urât și atât de murdar.
Dar tot nu-i vine nici lui să se despartă atât de ușor de casa lui și de neamul lui pe care-l lasă aicea pe pământ. De aceia sufletul mai stă pe lângă casă și mai ales pe sub streașina ei. Și de aceia acei care rămân, atârnă sub streașină o maramă albă în care se ascunde sufletul ca să nu fie văzut. De acolo se tot uită sufletul la cei ce plâng în casă și mai ales la copiii mici.
Credeai, Bunică, în spusele de-atunci cum cred și eu în ele de-atunci și până azi.
N’am crezut nicicând în adevărurile științei pe care o preacinstesc și care mă hrănește, cum am crezut atunci, că sufletul din mort stă ascuns în năframa de sub streșina casei în care a trăit.
Trei ani după aceia îngenuncheam înaintea năframei atârnată de Bunica la streașina casei în care ascultasem povestea sufletului când iese din om. După două luni de groaznice chinuri, după două luni în care Tata, Dumnezeu să-l ierte, murea de multe ori pe zi și de multe ori pe noapte, își dădu sufletul pentru totdeauna. Era în ziua de 29 August 1882, la ceasul șase după masă când s’a întâmplat aceasta.
Îl țineam de brațe, ca să treacă dintr’o cameră în alta, eu și cu fratele meu iubit și ilustru, Bădița Fani, pe care-l plâng și iar îl plâng de doi ani încheiați la 2 August trecut. Îl țineam amândoi pe Tata de brațe când inima lui slabă se opri să mai bată. L’am păzit eu și cu Bădița Fani două luni întregi, ziua și noaptea, schimbându-ne din șase în șase ceasuri.
În credința neclintită că sufletul Tatei mă privea din năframa atarnată de Bunica, o săptămână întreagă, poate și mai mult, am crezut că Tata trăiește aevea, ne vede și ne aude.
Îl rugam în genunchi să nu ne părăsească și mai ales să nu lase pe Mama singură pe lume cu opt copii mici, din care Victorița avea abia un an, iar Bădița Fani, cel mai mare dintre noi, abia șaptesprezece ani. Eu eram de treisprezece ani fără treisprezece zile.
Ce sprijin mai puternic putea găsi atunci, în lupta cu viața. De multe ori de-atunci te-am binecuvântat Bunică. De multe ori de-atunci în cumpenele grele prin care am trecut am găsit sprijin în sufletul Tatei, al Mamei și al Fratelui iubit, Dumnezeu să-l ierte.
Am fost om fără noroc. În schimb am avut parte să fiu crescut de Bunicuța noastră care ne punea să ne închinăm dimineața și seara, ne ducea la Biserică la denii și ne învăța să trecem în Vinerea mare pe sub Domnul Hristos de la Biserica Domnească. Am avut parte să fiu crescut de o Mamă Sfântă și Româncă adevărată. Am avut parte să fiu ținut la învățătură pe cheltuiala lui, de fratele iubit și ilustru.
De-acum, ce-o fi să fie. Dormi în pace Bunicuță dragă, în cimitirul de la Sfântu Mina din Bahne-Focșani. Ca mâine voi fi și eu o mână de țărână și voi dormi mereu.
G. G. Longinescu, din „Frământări Didactice”, Putna, decembrie 1933
Licuricii, Povestea Zamfirei….. alte articole
Dacă vrei să fii la curent cu ce noutăți de maidemult apar pe aici, îți recomand să te abonezi (mai jos), e foarte simplu și dacă nu-ți mai place, e la fel de simplu să te și dezabonezi.
