Connect with us

Hi, what are you looking for?

Povești

asta ţi-e zodia

Henry Siddons Mowbray (1858–1928), Destin (1896)

După următoarea povestire, Ursitoarele,— sub numele de Zodii,— primesc în fiecare zi poruncile lui Dumnuzeu, pentru cei ce se nasc, cari, astfel, rămân legaţi de-o anumită soartă sau zodie, pentru totdeauna:

Abonează-te la canalul de YouTube

Cică un împărat avea trei feciori. Într’o zi îi cheamă pe tustrei la dânsul şi le spuse:

— Dragii tatii, m’am gândit şi eu, acuma când sunteţi şi voi ajunşi la vrâsta de muncă, să vă dau pe la treburile voastre şi să nu vă mai ţiu pe lângă mine, să-mi păstraţi şi să-mi sporiţi averile mele; să nu fie bănat mai încolo, la vremurile voastre de însurătoare, şi să-mi spuneţi că unul a muncit mai puţin şi-a luat mai mult, şi să se işte aşa sămânţă de gâlceavă şi vorbă. Iaca, v’am făcut averea mea toată trei părţi de-o potrivă: să şi-o iea fiecare şi s’o păstreze fiecare după vrednicia şi mintea lui. Cine a mări-o, bine de bine ; cine a prăpădi-o, paguba lui ; l-oi vedea şi eu cu ochii mei pe cel ticălos şi nu i-oi lăsa la moarte zilele noroadelor pe mâini, ca să le dea de râpă iute şi de grabă!

Şi după asta, împăratul le-a dat ce li s’a cuvenit, şi el s’a tras de-o parte, să tacă şi să să uite. Fiecare din cei trei feciori au început să muncească pe socoteala lui, şi fiecăruia îi mergeâ cum îi mergeâ, dar celui mai mic dintre fraţi, îi mergeâ ca racul. Pe ce puneâ mâna, praful şi pulberea s’alegea: într’o zi i-au murit vitele, par’că otrăvite, într’alta i-au ars coşarele cu pustia neagră ce mai avea într’însele, în altă zi alta, până când a rămas ca vai de capul lui. Mai rău nici că se putea!

După o vreme, văzându-se el sărac lipit pământului şi gol pistol, şi-a luat lumea’n cap şi s’a tot dus să-şi caute singur partea, dacă pustiul de noroc n’a ştiut să-l găsească pe dânsul.

Merge el aşa şi ajunge într’o zi spre seară într’o pădure. Acolo un unchiaş făcea haragi pentru vie.

— Buna ziua, moşule!

— Ţâmi dumitale, flăcăule; da ce umbli pe-aici?

— Apoi, moşule, şi cu mine, povestea cântecului: am plecat în lume, să-mi pun nume. la-s un biet om nevoiaş! Nu mă-i primi să-ţi ajut şi eu la lucru?

— Cum nu; auzi vorbă!

Şi-au muncit amândoi,—feciorul de’mpărat şi unchiaşul, până seara târziu, când bătrânul zise:

— Apoi, nepoate, să ştii că eu nu-s de pe-aici, şi ca să mergem tocmai la mine acasă, ne-ar trece toată noaptea pe drum. Hai şi ne-om duce la bordeiul pădurarului şi-om mânea acolo.

Au pornit amândoi, au ajuns, au aflat ceva de-ale gurii, şi după asta, cum erau şi trudiţi, s’au culcat. Şi cum s’au culcat, au tăcut. Noaptea, aşa pe la cântători, s’aud nişte glasuri. Da să ştiţi că bietul fecior de’mpărat, deprins cu pat şi perină mai moale, nu putuse aţipi nici cât ai bate în amânar: se’ntorceâ când pe-o parte, când pe cealaltă, ca un puiu într’o frigare.

Şi cum spuneam, pe la căutători s’aude la fereastă:

— Doamne, Doamne!

— Ce-i, Zodiilor? întreabă unchiaşul cu care feciorul nostru lucrase în pădure.

— Astăzi, atâţia s’au născut şi atâţia au murit; ce facem?

Şi le răspunse moşneagul:

— Pe cei ce-au murit, Dumnezeu să-i ierte; cei ce s’au născut, aibă partea noastră din istă seară!

Feciorul ascultă şi tăcea, şi se minună şi dânsul mult de cele ce vedea că se petrec.

A doua zi unchiaşul şi feciorul de’mpărat se scoală şi se duc din nou în pădure, fac la haragi toată ziulica, iar seara moşneagul zice din nou:

— Iaca, vine şi noaptea, şi noi, de isprăvit, tot n’am isprăvit; mai mare truda ne-ar fi s’o pornim pe vremea asta tocmai la mine acasă. Mai şi-om mânea la curţile împăratului, c’om găsi, cred, o bucăţică de mămăligă şi-un ungher unde să ne hodinim ciolanele peste noapte !

Şi s’au pornit. Şi par’că eră un făcut. Împăratul i-a întâmpinat la poartă, i-a dus în castel pe din faţă, pe scările cele mari, i-a pus la masă cu dânsul, iar peste noapte le-a aşternut într’o odaie nemaipomenit de mândră.

Feciorului de’mpărat i se speriase somnul din nou : stă şi se gândiâ, şi aşa îl apucă vremea cântătorilor, când auzi la fereastă :

— Doamne! Doamne!

— Ce-i, Zodiilor? le întrebă bătrânul.

— Astăzi, atâţia s’au născut, şi-au răposat atâţia. Ce facem ?

— Pe cei ce-au murit, Dumnezeu să-i ierte; cei ce s’au născut, aibă traiul nostru din seara asta

Tocmai acuma pricepu feciorul cel împărătesc minunea cea mare. Unchiaşul cu care petrecea de două zile nu era altcineva decât prea sfinţitul Dumnezeu, care toate le ştie şi toate le cârmueşte cu vorba lui cea fără de protivnicie. De ce să-şi mai treacă leriul de geaba ? Ştia un lucru şi nici acela prea de veselie, că el se născuse în zodia celor ce au să trăiască traiu de bordeiu, şi sănătate bună! De asta n’aveă noroc, şi vorba ceeai :

Dacă nu-i noroc şi parte,
Geaba te mai scoli din noapte !

A sărutat dreapta lui Dumnezeu şi a plecat.

Acuma avea un gând: să meargă la tată-său, împăratul, să pice în genunchi înaintea lui şi să-l roage să-l ierte şi să-i spuie:

— Tată, sunt om cum se cade, şi-mi place munca, şi-s om de cinste, şi care mi-i vina dacă n’am noroc?

I-a spune după asta, împăratului, povestea întâlnirii cu Dumnezeu, şi poate s’a milostivi împăratul şi l-a lăsă în ogradă slujitor ca orişicare slugă, pe mâncare şi purtare.

Aşa şi-a pus în gând şi aşa a şi făcut. Împăratul l-a ascultat, şi dacă nu I-a îmbrăţişat şi nu l-a sărutat, apoi, nici de izgonit nu l-a izgonit. I-a dat şi lui o treabă acolo pe la ţarcul oilor şi l-a lăsat în pace.

Şi a început feciorul de craiu munca grea, şi-au început din nou supărările să-i vină peste cap, şi tot sacul cu amar să se verse peste dânsul. Banul nu şi-l mai vedea strâns în pungă si straiul nu sta o zi pe trupul lui cum se cade, şi vorbă legănată de la nimeni nu află. Rău şi rău, şi din rău tot mai rău, povestea cântecului:

Unde-i bine,

Nu-i de mine;

Unde-i rău,

Hop şi eu !

Şi omului i-i greu până se porneşte de vale de-a berbeleacul’, că nu se mai gândeşte la opreală. Aşa şi ist’ fecior de’mpărat. După ce se vede deprins cu nevoia ca ţiganul cu scânteia, ce-şi zice:

— Calicului, scufie de mărgăritar îi mai trebuie; ce-ar fi să rămân din gol cu pielea! Hai să mă’nsor!

Şi s’a’nsurat scurt şi de grabă. Nu cu fată de’mpărat, şi nici cu fată de boier mare, da măcar nici cu una, de istelalte, din oameni muncitori, de-alde noi. Sacul ştie să-şi caute petecul şi spinarea scărpinarea. Şi-a ales feciorul de’mpărat nevastă pe Tunsulica, fata găinăresii de la curţile craiului.

Şi a făcut o nuntă de s’a dus vestea şi povestea, o săptămâni încheiată, de umblau şi curcile cu chef; şi după nuntă s’au pus însurăţeii cu sârg pe muncă.

Şi-a trecut numai o zi la mijloc şi parca alt soare bătea acu peste capul lor.

— Ei, nevastă, ce zici: merge?

— Cum să nu meargă! Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă, tu eşti cruce’ntreagă, dar dintr’o sută, una să fie şi-a mea.

— Şi-anume care?

— Când te-a’ntrebâ cineva ceva să spui: „Nu ştiu, nu-s ale mele; Tunsulica ştie, Tunsulica are„!

— Bine, femeie, bine!

Şi-aşa. Acu prinseseră tinerii noştri la chiag. De bani nu se puteau

plânge, de vite nu, pământ cumpărau, vin la beci şi bucate’n coşare strângeau.

— Ei, da-ţi merge bine! —îi zicea unul.

— De, ce să zic; Tunsulica ştie!

— Ai bănet, am auzit; ai strânsură…

— De, ce să zic. Tunsulica ştie, Tunsulica are.

Că vedeţi, Tunsulicăi îi scriseseră Ursitoarele altă zodie.

Odată numai, într’o vară, făcuse feciorul de’mpărat un stog de grâu cu spicul ca’n poveste, cât vrabia, şi paiul cât trestia. Şi-l întrebă un boier.

— Dar al măriei tale să fie stogul ista ?

— Al meu, —a fost răspuns feciorul de’mpărat; şi cum a zis, de-odată s’a auzit un bubuit, şi-un trăsnet, şi stogul cela cât-ai face o mămăligă, s’a prefăcut în cenuşă. Şi iaca aşa: uitase vorba ceea: „Tunsulica ştie, Tunsulica are„, că Tunsulica avea altă zodie.

Şi-atâta-i povestea.

Auzite de la Ioana Popovici, mahalaua Sf. Ion din Tecuciu, în 1905.

POVEȘTI * LEGENDELE OLIMPULUI * SUPERSTIȚII * STRIGOI * CURTEZANE CELEBRE * REȚETE VECHI ROMÂNEȘTI * DICȚIONAR INFERNALVRĂJITORIE * DESCÂNTECE SFATURI PRACTICE …

  • Dacă vrei să fii la curent cu ce noutăți de maidemult apar pe aici, îți recomand să te abonezi.
Click to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


Recente

Newsletter

Despre Autor

Vitalie Bichir

Mă numesc Vitalie Bichir și sunt actor, dar asta n-are nici o legătură cu ce fac eu aici.
Adun texte scrise maidemult, care pentru unii, poate, sunt niște vechituri fără valoare, dar mie-mi plac și culmea, unele mă și distrează.
Adică vreau să fac / un fel de Bric-à-brac (uite că mi-a ieșit și-o rimă) , ceea ce însemnează din franțuzește: „Magazin de vechituri; vechituri, lucruri fără valoare, uzate și demodate” spune Dex-ul. Bric-à-brac-a-la-bichir.

 

Articole asemanatoare

Strigoi

Vizualizari: 3.930 Strigoiul se naşte ca orişice copil; el însă se cunoaşte căci are pe cap o chitic, tichie, căiţă, perdeă , sau pe...

Placeri vechi

Vizualizari: 2.474 Curtezane celebre  (urmare) Amorul fizic, mai mult sau mai puțin „romantic”, dar rezultat din același instinct de reproducere, a avut o zeiță...

Placeri vechi

Vizualizari: 1.879 Curtezane celebre  (urmare) În primii ani ai Romei, în epoca regilor, o curtezană cu numele de Flora își câștigă celebritatea în același...

Strigoi

Vizualizari: 1.694 ...Bărbaţelul meu Iubit! De aseara ai murit, Of! şi nu pociu sa te uit. Şi la altul sa ma uit! El acum,...