Această zeiță, nespus de frumoasă și veșnic tânără s-a născut pe insula Delos, o dată cu fratele ei Apollo. Ei sunt gemeni. Dragostea cea mai curată și prietenia cea mai strânsă îi leagă pe frate și pe soră, care o iubesc mult pe Leto, mama lor.
Artemis (Diana, la romani) dăruiește viață tuturor ființelor. Ea se îngrijește de tot ce crește pe pământ, de tot ce crește în codri și pe ogoare. Ea poartă de grijă fiarelor sălbatice, turmelor și oamenilor. Artemis este aceia care cheamă la viață iarba, florile și copacii, ea binecuvântează nașterea, nunta și căsnicia.
Femeile din Grecia aduc jertfe bogate minunatei fiice a lui Zeus, Artemis, care binecuvântează și dă fericire în căsnicie, care trimite și vindecă bolile.
Veșnic tânără și frumoasă ca o zi senină, zeița Artemis, cu arcul și tolba în spate, cu sulița vânătorească în mână, pornește veselă la vânat în codrii cei umbroși ori pe câmpiile însorite. O ceată gălăgioasă de nimfe o însoțește, iar ea, plină de măreție, îmbrăcată într-un scurt veșmânt de vânătoare care de-abia îi ajunge până la genunchi, aleargă pe povârnișurile împădurite ale munților.
Nici cerbul serios, nici căprioara cea sfioasă, nici mistrețul turbat de furie, care se ascunde în desiș, nu scapă de săgețile ei ce nu dau greș niciodată. Artemis e urmată de însoțitoarele ei, nimfele. Râsul și strigătele lor pline de veselie, lătratul câinilor, răsună departe, răspunzând-le puternicul ecou al muntelui.
Când zeița obosește, din pricina vânătorii, atunci aleargă grăbită cu nimfele în orașul sacru Delfi, la fratele ei drag, Apollo săgetătorul. Acolo ea se odihnește. În sunetele divine ale kitharei de aur a lui Apollo, ea se prinde în horă cu muzele și cu nimfele și pășește înaintea lor zveltă și negrăit de frumoasă, mai mândră decât toate muzele și nimfele și mai înaltă decât ele cu un cap. Îi place să se odihnească și prin peșterile răcoroase înveșmântate în verdeață, departe de ochii muritorilor.
Vai de acel care îndrăznește să-i tulbure odihna! Aceasta a fost pricina pieirii tânărului Acteon – fiul Autonoei, fata lui Cadmos, regele Tebei.
Acteon*
Acteon se duse odată cu prietenii lui să vâneze în pădurile Kithaironului. Din pricina arșiței înăbușitoare, vânătorii, trudiți, se așezară să se odihnească la umbra codrului des, iar tânărul Acteon, despărțindu-se de ei, se duse în căutarea unui loc răcoros prin văile Kithaironului. Și astfel ajunse în valea înverzită și înfloritoare numită Garafia, care era închinată zeiței Artemis.
Platani, mirți și brazi se înălțau falnici pe întregul cuprins al văii zeiței ; chiparoșii se ridicau drepți ca niște uriașe săgeți negre, iar covorul de iarbă era presărat cu flori. Un pârâu cu apă limpede susura în vale. Peste tot domneau liniștea, pacea și răcoarea. Pe povârnișul abrupt al muntelui, Acteon văzu o peșteră minunată, îmbrăcată toată în verdeață. Porni într-acolo fără să știe că peștera îi slujea adesea ca loc de odihnă zeiței Artemis, fiica lui Zeus.
Când Acteon se apropie de peșteră, zeița abia intrase înăuntru. Ea tocmai dăduse arcul și săgețile unei nimfe să i le păstreze și se pregătea să se scalde. Nimfele îi descălțaseră sandalele, îi strânseseră părul și zeița era gata să se ducă la pârâul rece, când la intrarea în peșteră se ivi Acteon.
Văzându-l intrând, nimfele țipară. Ele înconjurată pe Artemis, căutând s-o ascundă de privirile unui muritor. Precum răsăritul de soare împurpurează norii cu văpăi, tot astfel roși de mânie zeița, ochii i se aprinseră de ciudă, făcând-o și mai frumoasă
Artemis se supără peste măsură că Acteon îi tulburase liniștea. Și în mânia ei îl preschimbă pe nefericitul Acteon într-un cerb cu trupul zvelt.
Lui Acteon îi crescu pe cap coarne rămuroase. Piciorele și mâinile i se prefăcură în picioare de cerb. Gâtul i se întinse, urechile i se lungiră și tot trupul i se acoperi cu blană. Cerbul serios o rupse la fugă. Își văzu noua înfățișare abia în apele pârâului. Vru să strige : „O, vai și amar mie!„, însă pierduse darul vorbirii. Șiroaie de lacrimi îi curgeau din ochi, care acum erau ochi de cerb. Doar mintea îi mai rămăsese omenească. Ce să facă? Încotro să fugă?
Cănii lui Acteon adulmecară urmele unui cerb :, nu-și dădură seama că acesta e stăpânul lor și lătrând sălbatic, se luară după el. Prin văile și trecătorilor Kithaironului, pe povârnișuri de munți, prin codri și peste ogoare, fugea ca vântul frumosul cerb, dându-și pe spate coarnele rămuroase, iar în urma lui goneau ogarii. Se apropiară tot mai mult de el, îl ajunseseră, și colții lor ascuțiți se înfipseră în trupul bietului Acteon preschimbat în cerb. Ar fi vrut să strige : „Cruțați-mă! Sunt eu, Acteon, stăpânul vostru!„, dar din piept îi izbucneau numai gemete din care se desprinde parcă glas omenesc.
Cerbul Acteon cazu în genunchi. Ochii lui arătau numai durere, groază și rugă fierbinte. Pieirea îi era de ne înlăturat : ogarii furioși îi sfârtecară trupul în bucăți.
Prietenilor lui Acteon veniți în urma câinilor le paru tare rău că nu era și el cu ei la un vânat așa de prețios. Câinii hăituiseră un cerb minunat.
Așa se prăpădi Acteon care tulburase liniștea zeiței Artemis, singurul muritor care văzuse cu ochii lui frumusețea cerească a fiicei lui Zeus și a zeiței Leto.
*După Metamorfozele lui Ovidiu
N. A. Kun, 1914
Dacă vrei să fii la curent cu ce noutăți de maidemult apar pe aici, îți recomand să te abonezi .
