Aprigul zeu al războiului, Ares (Marte la romani), este fiul lui Zeus și al Herei. Zeus nu-l iubește. Adesea chiar îi spune că nici unul dintre toți zeii Olimpului nu-i este mai nesuferit decât el și că de nu i-ar fi fost fiu, de mult l-ar fi azvârlit în bezna Tartarului, unde titanii își duc viața în chinuri grele.
Pe sălbaticul Ares îl bucură numai luptele crâncene. Aprig aleargă el cu arme strălucitoare și cu un scut uriaș printre luptători în zăngănitul armelor, în strigătele și vaietele bătăliei. Este urmat de fiii săi, Deimos și Fobos, groază și frică, alături de care stăteau Eris, zeița dezbinării, și Enyo, zeița semănătoare de omoruri.
Când lupta e în toi și oștenii se prăbușesc gemând, Ares se bucură nespus. Ares triumfă când spada-i înfricoșătoare răpune un oștean și vede cum din răni gâlgâie în țărână sângele cald. El lovește în stânga și în dreapta, fără nici o alegere ; mormane de cadavre se ridică în jurul crudului zeu.
Crunt, aprig și de temut este Ares, dar nu biruie întotdeauna. De multe ori trebuie să se lase înfrânt pe câmpul de luptă de Pallas-Athena, războinica fiică a lui Zeus. Zeița îl biruie prin înțelepciune și prin încrederea calmă în forța ei. Deseori chiar și eroii muritori îl biruie, mai ales dacă le vine în ajutor Pallas-Athena, cea cu ochi luminoși.
Astfel, odată el a fost rănit sub zidurile Troiei de eroul Diomedes cu lancea de aramă. Athena însuși îndrumară lovitura. Cumplitul strigăt al zeului rănit răsună până departe în tabăra troiană și în cea greacă. Părea că zece mii de oșteni strigară într-un glas, zvârlindu-se în crâncena încăierare. Și grecii și troieni se cutremurară de groază, iar aprigul Ares, scăldat în sânge și învăluit într-un nor negru, porni în goană la Zeus, tatăl lui, să se plângă împotriva Athenei.
Dar Zeus nu dădu nici o ascultare tânguielilor lui. El nu-l iubește pe fiul acesta, căruia nu-i place decât gâlceava, bătăliile și omorurile.
Chiar dacă soția lui Ares, Afrodita (Venus la romani) – cea mai frumoasă dintre zeite – îi vine în ajutor când el luptă cu Athena, biruitoare iese tot aceasta, fiica pe care Zeus o iubește cel mai mult. Athena cea războinică o doboară la pământ cu o singură lovitură pe prea frumoasa Afrodita, zeița dragostei. Cu lacrimi în ochi se înalță în Olimp Afrodita cea pururi tânără și negrăit de frumoasă, iar în urmă-i răsună râsul triumfător și batjocurile Athenei.
Răsfățată și zburdalnică, Afrodita (Venus la romani) n-ar trebui să se amestece în bătăliile sângeroase. Ea sădește dragostea în inimile tuturor : și ale zeilor și ale muritorilor. Prin această putere, ea domnește asupra lumii întregi.
Nimeni nu poate scăpa de puterea Afroditei, nici chiar zeii. Numai Athena, Hestia și Artemis nu i se supun. Înalță, zveltă, cu trăsături gingașe, cu un val de plete aurii, așezate cunună pe capul plin de farmec, Afrodita este întruchiparea frumuseții divine și a tinereții nepieritoare. Când trece strălucind de frumusețe, înveșmântată în straie pline de miresme, soarele strălucește mai puternic și florile infloresc mai bogat.
Fiarele sălbatice aleargă spre ea din desișul pădurii ; păsările se adună stoluri în jurul ei când trece prin pădure. Leii, panterele, leoparzii și urșii se gudură blânzi la picioarele ei. Afrodita pășește liniștită printre fiarele sălbatice, mândră de răpitoare-i frumusețe. Însoțitoarele ei, Horele și Charitele, zeițele ale frumuseții și ale grației, o slujesc cu credință. Ele o îmbracă în vesminte bogate, îi piaptănă părul de aur și-i așează pe cap o diademă strălucitoare.
Afrodita, fiica lui Uranus, s-a născut în preajma insulei Kythera, din spuma albă a valurilor mării. Un vânt ușor, mângâietor, o aduse pe insula Cipru.
Oriunde pășea, florile se deschideau. Văzduhul întreg era încărcat de miresme. Eros și Himeros o însoțiră pe zeiță până sus, pe culmile Olimpului. Zeii îi ieșiră în întâmpinare cu urări de bun sosit. De atunci, Afrodita cea de aur, pururea tânără și cea mai frumoasă dintre zeițe, trăiește în mijlocul zeilor din Olimp.
Pigmalion
Afrodita dăruiește fericire aceluia care o slujește cu credință. Așa dărui ea fericire lui Pigmalion, mare sculptor din Cipru.
Pigmalion ura femeile și trăia singuratic, ferindu-se de căsnicie. Odată el sculptată din fildeș strălucitor statuia unei fecioare de o frumusețe răpitoare. Statuia se înălța parcă vie în atelierul artistului. Părea că respiră, că îndată are să se miște, că are să înceapă a merge și a vorbi. Ceasuri întregi nu se mai satura artistul să-și admire opera și, în cele din urmă, se îndrăgosti de statuia pe care o făptuise cu mâinile lui. Îi dărui salbe, brățări și cercei de mare preț, o îmbracă în veșminte scumpe și-i împodobi capul cu cununi de flori. Adesea îi șoptea :
–O, de-ai fi vie, de-ai putea răspunde vorbelor mele, cât aș fi de fericit!
Statuia însă rămânea mută.
Sosiră zilele sărbătorilor în cinstea zeiței Afrodita. Pigmalion aduse ca jertfă zeiței dragostei o juncă albă cu coarnele poleite cu aur ; întinzând mâinile spre zeiță, el murmură în ruga-i :
– O, zei veșnici și tu, Afrodita, cea strălucitoare ca aurul! Dacă puteți dărui orice acelora care vi se închină, atunci dați-mi o soție tot așa de frumoasă ca statuia fecioarei ieșită din mâinile mele!
Pigmalion nu se încumetă să-i roage pe zei să dea viață statuii ; îi era teamă ca o atare rugăminte să nu-i mânie pe zeii din Olimp. Pe altarul din fața statuii Afroditei, zeița dragostei, izbucni o flacără strălucitoare ; prin această zeița îi dădea semn că zeii îi ascultaseră ruga.
Artistul se întoarse acasă. Se apropie de statuie și – ce fericire! ce bucurie! Statuia căpătase viață! Inima ei bătea, și în ochi îi licărea viața. Astfel îi dărui zeița Afrodita lui Pigmalion o soție nespus de frumoasă.
N. A. Kun, 1914
Dacă ți-a plăcut acest articol, îți recomand să te abonezi, ca să nu pierzi continuarea.
