Imagini sau figuri pe care persoanele superstițios le poartă asupra lor, atribuindu-le nebănuite virtuți.
Obiceiul e foarte vechi.
La egipteni amuletele reprezentau în general un scarabeu. Tinerii romani purtau la gât un falus. Țăranii francezi poartă și acum, cu credință, crucea și inelele Sf. Hubert, pe care le cred metode sigure de a se păzi de câinii turbați. Ludovic al XIV-lea se afișa totdeauna cu iconițe ale Maicii Domnului și alte amulete.
Se povestește că, în ultimul secol, un negustor de amulete a fost devorat de lupi, în timp ce traversa Pirineii. De aici s-a tras concluzia că omul era un păcătos și că a fost o minune că lupii nu s-au atins de inele și cruci, dar care, în realitate, erau de aramă și închise într-un cufăr ferecat la toate cele patru colțuri.
Se făceau altădată multe amulete din pietre, deasupra cărora se spuneau cuvinte incatatorii. Dar Biserica a văzut în aceste practici ceva diabolic și conciliile au condamnat amuletele. La conciliul de la Konstanz s-a interzis chiar, sub pedeapsa cu moartea, folosirea amuletelor și vrăjilor în vindecarea bolilor.
Această lege a fost atât de sever aplicată, încât Valentinian a condamnat la moarte o bătrână care descânta împotriva febrei și la moarte prin decapitare pe un tânăr care, pentru a vindeca bolile de stomac, atingea o anume bucată de marmură spunând șapte litere din alfabet.
Dar cum creștinilor le trebuiau metode de apărare, s-au găsit mijloace ca legea să fie eludată ; au început să facă amulete din cârpe și imagini care erau sfințite prin atingerea de relicve ; sau bucățele de hârtie pe care erau scrise versete din Sfânta Scriptură.
Drept urmare, legea a devenit mai puțin rigidă împotriva acestei superstiții care se extinsese mult și aplicarea ei, cât și moderarea abuzurilor, au fost lăsate pe seama preoților.
Grecii moderni, în caz de boală, își scriau numele bolii pe un triunghi de hârtie pe care îl lipeau pe ușa camerei. Ei aveau mare încredere în aceste amulete a căror practică, începând de atunci, a fost permisă, iar comercializarea lor o făceau preoții.
Musulmanii, evreii, spaniolii poartă și ei amulete, ca toate popoarele superstițioase.
Citim la Peter Thyraeus că, în 1568, prințul de Orange a condamnat un prizonier spaniol la moarte. Soldații l-au legat de un copac și au încercat să-l ucidă cu focuri de archebuză, dar gloanțele nu l-au atins deloc. L-au dezbrăcat să vadă dacă nu avea cumva pe piele o armură care să-l ferească de glonț, dar a fost găsită doar o amuletă cu figura unui miel.
Amuleta i-a fost luată și primul glonț care s-a tras i-a fost fatal.
Negrii au o mare încredere în forța amuletelor.
Bretinii din partea de jos a țării atribuie amuletelor forța de a respinge diavolul.
În Finisterra, când un copil este dus la botez, i se leagă la gât o bucățică de pâine neagră pentru a se alunga farmecele și vrăjile pe care niște bătrâne vrăjitoare le-ar fi putut arunca asupra lui.
Dicționar infernal de Jacques Colin de Plancy, 1825
Dacă vrei să fii la curent cu ce noutăți de maidemult apar pe aici, îți recomand să te abonezi .
